Haemus Association: 2015

Revista Haemus Nr. 51-53 / 2015 - onLine

Kronikë kulturore rumune (Cronică culturală românească / AL)

Viktor Bakillari

Fakulteti i Gjuhëve të Huaja

Universiteti i Tiranës

Nga 28.11-2.12.2015, në Rumani (vend i begatë me popull punëtor, mikpritës dhe ndërtimtar, vend ku mbas punëve të mëdha këndohet, vallëzohet, pihet raki ballë kazani dhe / ose verë e cilësisë së lartë) u zhvillua Kongresi i 19^-të i Botës Shpirtërore Rumune (“CONGRESUL SPIRITUALITĂŢII ROMĂNEŞTI, Ediţia a XIX-a”).

Përfaqësues nga bashkësitë rumune anembanë botës, por jo vetëm, mblidhen çdo vit në qytetet Alba Iulia dhe Zlatna, vende këto që shtrihen në pjesën qendrore, në zemër të Rumanisë, rreth 350 km. larg Bukureshtit të bukur.

Në këtë Kongres, i cili zhvillohet çdo vit, pati edhe përfaqësues nga vendi ynë.

Qëllimi i këtij kongresi të përvitshëm, i krijuar e i thirrur nga Lidhja kulturore për bashkimin e rumunëve kudo që janë në botë, është që të kontribuojë për njohjen dhe forcimin e lidhjeve mes rumunëve të shpërndarë në të katër anët e globit si dhe mbajtjen fort të lidhjeve të tyre me Rumaninë - vendorigjinën e tyre. Sipas të dhënave, sivjet morën pjesë përfaqësues nga rreth 30 shtete.

Midis tyre pati pjesëmarrës edhe nga Shqipëria.

Akademik Kopi Kyçyku, (zëvendëspresident i forumeve më të larta të këtij kongresi, i vetmi i huaj në pozita kaq të larta në këtë kongres të përvitshëm), shqiptar rumunofon, fumunofil dhe rumunolog, i cili ishte në kryesinë e zgjedhur për të drejtuar punimet e Kongresit. Krahas kësaj, z. Kyçyku përuroi 4 libra në gjuhët shqipe dhe rumune duke ligjëruar me një rumanishte të shkëlqyer...

La 7 noiembrie 2015, la Palatul Congreselor din Tirana, în cadrul Galei transmise în direct de Televiziunea publică Albaneză, prestigioasa Academie KULT a premiat 13 artiști albanezi din diferite domenii ale artei. Premiul „Cartea / Autorul Anului” i-a fost acordat scriitorului bilingv Ardian-Christian Kuciuk pentru romanul „Home”, publicat în 2014 de Editura PA din Prishtina.

Scris la București în limba albaneză (2005), romanul ”Home” urmărește soarta unui refugiat albanez din anii '90 care călătorește cu pașaportul unui necunoscut decedat de mult și care, în urma unor întâmplări petrecute într-un spațiu dublu, real și metaforic, este ucis în mod misterios. După înmormântare, confrații încep să rememoreze cuvintele, poveștile, dramele și glumele lui Home Çkena (porecla protagonistului, transformată de autor în nume, este o salutare în dialectul gheg și înseamnă Ce faci / Ce noutăți mai sunt) neputând ieși din dilema dacă Home a existat doar în imaginația lor, sau și aievea. Persoana reală nu figurează nicăieri în acte, deși multă lume l-a cunoscut, iar ca personaj se găsește în manuscrisul romanului ”Home”.

onLine

Revista Haemus Nr. 45-50 - onLine

I. II.

Cuvintele comune în albaneză şi în română - mărturie a legăturilor tradiţionale între două popoare străvechi

KOPI KYÇYKU

Prezenţa în Albania a unei populaţii aromâne, - aromâna fiind considerată aproape în unanimitate ca un dialect al limbii române - a pus în faţa cercetătorilor problema apariţiei acestui dialect în afara graniţelor României[1]. Legat de teritoriul de formare a limbii şi a poporului român şi implicit de apariţia acestei populaţii de limbă română în Peninsula Balcanică, au existat în principal două teorii: teoria imigraţionistă şi teoria continuităţii. Susţinătorii teoriei imigraţioniste, pornind de la existenţa în limba română a unor cuvinte comune cu limba albaneză (iată o listă oferită de ei: abure, balaur, baligă, baltă, barză, brad, brâu, bucurie, buză, căpuşă, căpută, cătun, copac, copil, curpăn, cursă, dărâma, daş, fărâmă, gălbează, gard, gărdină, gata, ghimpe, ghioagă, groapă, grumaz, guşă, măgură, mal, mână, mărat, mătură, mazăre, moş, măgure, murg, năpârcă, păstaie, părâu, pururea, rânză, sarbăd, scăpăra, scrum, sculă, sâmbure, spânz, stuped, strungă, şopârlă, şut, ţap, vatră, vătui, viezure, zburda, zgardă [2]), au ajuns la concluzia că patria poporului român a fost undeva în Balcani, alături de poporul albanez, de unde ar fi imigrat în teritoriul actual. Argumentele susţinătorilor acestei teorii sunt şubrede. De fapt, aceste cuvinte comune nu prezintă acelaşi fonetism şi sens pe care ar trebui să-l aibă în urma acestei convieţuiri. Pe de altă parte, lingvistul bulgar D. Decev a remarcat că, în cazul unei convieţuiri între români şi albanezi în Balcani, rezultatul ar fi trebuit să fie o limbă comună sau înrudită şi nu două limbi total diferite. În realitate, cuvintele comune limbii române cu albaneza - de fapt în număr mult mai mare decât s-a crezut până acum - nu sunt împrumuturi reciproce, ci sunt, în primul rând, moşteniri luate şi de una şi de cealaltă limbă din fondul lingvistic străvechi indo-european carpato-balcanic.

Pe aceeaşi linie, academicianul Alex. Rosetti, în lucrarea sa “Istoria limbii române”[3], sublinia că prezenţa în limba română a unui număr de cuvinte ce se regăsesc şi în albaneză, “nu implică în mod necesar contactul dintre strămoşii noştri şi strămoşii albanezilor, întrucât aceste cuvinte se explică printr-un criteriu comun: o limbă azi dispărută, a cărei formă actuală este, cel puţin în parte, albaneza de astăzi, şi care a lăsat urme în vocabularul populaţiei romanizate dunărene”. În continuare, autorul ajunge la concluzia că teritoriul lingvistic al strămoşilor albanezilor se întindea şi la nordul teritoriului lor actual şi că, prin urmare, strămoşii albanezilor erau vecini cu strămoşii românilor.

Citește în continuare

Minoritatea albaneză din România în epoca contemporană

Acad. KOPI KYÇYKU

Albanezii, atestaţi documentar, sunt prezenţi în ţările române începând din mijlocul veacului al XVI-lea, ca păstori, ostaşi şi gardă domnească, păzitori înarmaţi ai diverselor conace, negustori şi, mai târziu, emigranţi politici.

Ïn ţinutul aurifer din Munţii Apuseni s-au găsit chiar inscripţii foarte vechi, cu numele aşezărilor predecesorilor albanezilor, al coloniştilor iliri (ei s-au aşezat în centrul minier de la Alburnus Maior, în vicus şi castelle: vicus Pirustarum, castellum Baridustarum[1], după sistemul de organizare dalmaţiană, în jurul secolului al doilea după Hristos.

În epoca feudală, lupta împotriva dominaţiei otomane cuprinde acţiuni paralele sau comune ale celor două popoare. În campaniile sale antiotomane, Iancu de Hunedoara a urmărit şi colaborarea militară cu poporul albanez care, sub conducerea eroului său naţional, Gheorghe Kastrioti Skanderbeg (1405-1468), în acel timp dădea grele lovituri otomanilor[2]. Cunoaştem, de asemenea, acţiunea paralelă de apărare împotriva otomanilor pe care au avut-o în a doua jumătate a secolului al XV-lea, pe de o parte Ştefan cel Mare (1457-1504) şi pe de altă parte Skanderbeg.

Un voievod de origine albaneză, Vasile Lupu (1635-1653), şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în Moldova, fiind exponentul intereselor boierimii moldovene.

Prezenţa albanezilor în România este legată şi de răscoala din 1821. Ei au făcut parte din oastea lui Tudor Vladimirescu, fapt atestat de multe documente[3].

Printre participanţii la răscoala, sau la revoluţia pandurilor, din 1821, menţionăm pe scriitorul albanez Naum Veqilharxhi, care a jucat un rol important în mişcarea de renaştere culturală albaneză[4]. Născut în comuna aromână Vithkuq (Albania), din apropierea oraşului Moscopole (Voskopoja)[5], Veqilharxhi a stat mulţi ani la Brăila şi a creat un alfabet propriu pentru limba albaneză[6]. Cu acest alfabet el a alcătuit două abecedare şi a plecat cu ele la Constantinopol ca să le tipărească. Acolo, Veqiharxhi a reuşit să-şi scoată lucrările la lumină, însă peste numai un an a fost ucis, pare-se de către agenţii bisericii greceşti, care nu vedeau cu ochi buni trezirea albanezilor, prin şcoală, la o viaţă naţională. Abecedarele lui Veqilharxhi au fost difuzate în diverse centre din Albania.

Şi familia Ghika, binecunoscută în istoria României, este de origine albaneză. Ea a dat Moldovei şi Ţării Româneşti numeroşi voievozi, identificându-se încă din veacul al XVII-lea cu interesele de atunci ale ţărilor române. Din familia Ghikuleştilor face parte şi Elena Ghika, cunoscută mai ales sub pseudonimul său literar Dora d’Istria. Timp de câteva decenii, nici o altă femeie, în afară de George Sand, nu s-a bucurat de atâta popularitate în lumea intelectuală europeană ca Dora d’Istria. „E de uimit câte cunoştinţe se adunaseră în mintea acestei excepţionale femei şi cu câtă uşurinţă le putea ea scoate în front ori de câte ori era o bătălie de dat. Căci ea a fost o predicatoare de crez luptător. Liberalismul anticlerical a găsit în ea o neobosită apărătoare. Şi tot aşa dreptul de a trăi al naţiunilor”, scria despre ea marele istoric român Nicolae Iorga[7].