KOPI KYÇYKU
Prezenţa în Albania a unei
populaţii aromâne, - aromâna fiind considerată aproape în unanimitate ca un
dialect al limbii române - a pus în faţa cercetătorilor problema apariţiei
acestui dialect în afara graniţelor României[1]. Legat
de teritoriul de formare a limbii şi a poporului român şi implicit de apariţia
acestei populaţii de limbă română în Peninsula Balcanică, au existat în
principal două teorii: teoria imigraţionistă şi teoria continuităţii.
Susţinătorii teoriei imigraţioniste, pornind de la existenţa în limba română a
unor cuvinte comune cu limba albaneză (iată o listă oferită de ei: abure,
balaur, baligă, baltă, barză, brad, brâu, bucurie, buză, căpuşă, căpută, cătun,
copac, copil, curpăn, cursă, dărâma, daş, fărâmă, gălbează, gard, gărdină,
gata, ghimpe, ghioagă, groapă, grumaz, guşă, măgură, mal, mână, mărat, mătură,
mazăre, moş, măgure, murg, năpârcă, păstaie, părâu, pururea, rânză, sarbăd,
scăpăra, scrum, sculă, sâmbure, spânz, stuped, strungă, şopârlă, şut, ţap, vatră,
vătui, viezure, zburda, zgardă[2]), au ajuns la concluzia că patria
poporului român a fost undeva în Balcani, alături de poporul albanez, de unde
ar fi imigrat în teritoriul actual. Argumentele susţinătorilor acestei teorii
sunt şubrede. De fapt, aceste cuvinte comune nu prezintă acelaşi fonetism şi
sens pe care ar trebui să-l aibă în urma acestei convieţuiri. Pe de altă parte,
lingvistul bulgar D. Decev a remarcat că, în cazul unei convieţuiri între
români şi albanezi în Balcani, rezultatul ar fi trebuit să fie o limbă comună
sau înrudită şi nu două limbi total diferite. În realitate, cuvintele comune
limbii române cu albaneza - de fapt în număr mult mai mare decât s-a crezut
până acum - nu sunt împrumuturi reciproce, ci sunt, în primul rând, moşteniri
luate şi de una şi de cealaltă limbă din fondul lingvistic străvechi
indo-european carpato-balcanic.
Pe aceeaşi linie, academicianul
Alex. Rosetti, în lucrarea sa “Istoria limbii române”[3], sublinia că prezenţa în limba română a
unui număr de cuvinte ce se regăsesc şi în albaneză, “nu implică în mod necesar
contactul dintre strămoşii noştri şi strămoşii albanezilor, întrucât aceste
cuvinte se explică printr-un criteriu comun: o limbă azi dispărută, a cărei
formă actuală este, cel puţin în parte, albaneza de astăzi, şi care a lăsat
urme în vocabularul populaţiei romanizate dunărene”. În continuare, autorul
ajunge la concluzia că teritoriul lingvistic al strămoşilor albanezilor se
întindea şi la nordul teritoriului lor actual şi că, prin urmare, strămoşii
albanezilor erau vecini cu strămoşii românilor.