Acad. KOPI KYÇYKU
Albanezii, atestaţi documentar, sunt prezenţi în ţările române începând din mijlocul veacului al XVI-lea, ca păstori, ostaşi şi gardă domnească, păzitori înarmaţi ai diverselor conace, negustori şi, mai târziu, emigranţi politici.
Ïn ţinutul aurifer din Munţii Apuseni s-au găsit chiar inscripţii foarte vechi, cu numele aşezărilor predecesorilor albanezilor, al coloniştilor iliri (ei s-au aşezat în centrul minier de la Alburnus Maior, în vicus şi castelle: vicus Pirustarum, castellum Baridustarum[1], după sistemul de organizare dalmaţiană, în jurul secolului al doilea după Hristos.
În epoca feudală,
lupta împotriva dominaţiei otomane cuprinde acţiuni paralele sau comune ale
celor două popoare. În campaniile sale antiotomane, Iancu de Hunedoara a
urmărit şi colaborarea militară cu poporul albanez care, sub conducerea eroului
său naţional, Gheorghe Kastrioti Skanderbeg (1405-1468), în acel timp dădea
grele lovituri otomanilor[2].
Cunoaştem, de asemenea, acţiunea paralelă de apărare împotriva otomanilor pe
care au avut-o în a doua jumătate a secolului al XV-lea, pe de o parte Ştefan
cel Mare (1457-1504) şi pe de altă parte Skanderbeg.
Un voievod de
origine albaneză, Vasile Lupu (1635-1653), şi-a petrecut cea mai mare parte a
vieţii în Moldova, fiind exponentul intereselor boierimii moldovene.
Prezenţa
albanezilor în România este legată şi de răscoala din 1821. Ei au făcut parte
din oastea lui Tudor Vladimirescu, fapt
atestat de multe documente[3].
Printre
participanţii la răscoala, sau la revoluţia pandurilor, din 1821, menţionăm pe
scriitorul albanez Naum Veqilharxhi, care a jucat un rol important în mişcarea
de renaştere culturală albaneză[4].
Născut în comuna aromână Vithkuq (Albania), din apropierea oraşului Moscopole
(Voskopoja)[5],
Veqilharxhi a stat mulţi ani la Brăila şi a creat un alfabet propriu pentru
limba albaneză[6]. Cu
acest alfabet el a alcătuit două abecedare şi a plecat cu ele la Constantinopol
ca să le tipărească. Acolo, Veqiharxhi a reuşit să-şi scoată lucrările la lumină, însă peste numai un an a fost
ucis, pare-se de către agenţii bisericii greceşti, care nu vedeau cu ochi buni
trezirea albanezilor, prin şcoală, la o viaţă naţională. Abecedarele lui
Veqilharxhi au fost difuzate în diverse centre din Albania.
Şi familia Ghika,
binecunoscută în istoria României, este de origine albaneză. Ea a dat Moldovei
şi Ţării Româneşti numeroşi voievozi, identificându-se încă din veacul al
XVII-lea cu interesele de atunci ale ţărilor române. Din familia Ghikuleştilor
face parte şi Elena Ghika, cunoscută mai ales sub pseudonimul său literar Dora
d’Istria. Timp de câteva decenii, nici o altă femeie, în afară de George Sand,
nu s-a bucurat de atâta popularitate în lumea intelectuală europeană ca Dora d’Istria.
„E de uimit câte cunoştinţe se adunaseră
în mintea acestei excepţionale femei şi
cu câtă uşurinţă le putea ea scoate în front ori de câte ori era o bătălie de
dat. Căci ea a fost o predicatoare de crez luptător. Liberalismul anticlerical
a găsit în ea o neobosită apărătoare. Şi tot aşa dreptul de a trăi al
naţiunilor”, scria despre ea marele istoric român Nicolae Iorga[7].
Dora d’Istria a
scris în limba franceză studii literare, social-politice, filologice, de
etnografie, însemnări de călătorie etc, tratând aspecte şi evenimente din
diferite ţări. Printre acestea, multe se referă la Albania, a cărei cauză a
făcut-o cunoscută în ţările europene: La nationalité albanaise d’après les
chants populaires, Paris, 1866; Fyletia e Arbënare prej kohëve të lashta
/ Neamul albanezilor din vremuri îndepărtate, în „Revue des deux mondes”,
din 15 mai 1866; Les écrivains albanais de l’Italie méridionale, Atena,
1867; La nazionalità albanese secondo i canti popolari, Cosenza, 1867; Gli
Albanesi musulmani, Florenţa I,1868; II şi III, 1870; Affaires de
l’Albanie, Atena, 1872; Gli Albanesi in Rumenia. Storia dei principi
Ghika nei secoli XVII, XVIII e XIX da documenti inediti degli archivi di
Venezia, Vienna, Berlino, Constantinopoli ecc. Traduzione dal francese di
B. Cecchetti, Florenţa, 1873.
Ea şi-a manifestat
deopotrivă şi sentimentele de ataşament faţă de România. Iată câteva extrase
din scrierile sale: „Părinţii noştri ar fi fost prea fericiţi dacă ar fi avut
să lupte numai cu tătarii şi turcii. Drapelul lui Traian nu s-ar fi înjosit în
faţa semilunii. Nu fiii lui Mahomed şi-au băgat mâinile în sângele lui Mihai
Viteazul, ci soldaţii Imperiului Apostolic! Sub Constantin Brâncoveanu,
imperialii, stăpâni pe ţară, s-au făcut mai duşmăniţi chiar decât musulmanii,
prin prădăciunile şi violenţele lor”[8].
Mai departe:
„Credeam că aud în şoaptele suave, repetate de răsunetele munţilor, numele lui
Radu, Mircea, Alexandru cel Bun, eroi uitaţi ai unei epoci măreţe, ostaşi
viteji ai unei lupte mărinimoase…”[9].
Este tot pana Elenei
Ghika cea care ne emoţionează din nou prin farmecul său: „Libertatea, fericirea
ţării mele, iată preocupările ce vor umplea de acum înainte toată viaţa mea.
Depărtată de soartă, din copilăria mea, de ţărmurile iubite ale Dâmboviţei
mele, n-am încetat niciodată de a face parte din ţara natală, ale cărei destine
erau obiectul statornicelor mele meditaţiuni”[10].
Din celelalte
lucrări ale Dorei d’Istria, menţionăm: La vie monastique dans l’église orientale,
Bruxelles, 1855; Les roumains et la papauté, Atena, 1856; Osservazioni
sull’organizzazione dei Principati Danubiani, Torino, 1856; La Roumanie
et l’église orthodoxe, Bruxelles, 1857; La nationalité roumaine d’après
les chants populaires, Paris, 1859;
Un été au bord du Danube, Paris, 1861.
În concluzie, Dora
d’Istria, „albanese d’origine, rumena di nascita”, cum stă scris pe
placa comemorativă din cimitirul Trespiano (Florenţa, Italia), unde se păstreză
cenuşa ei, a fost o scriitoare de limbă franceză, cunoscută şi preţuită de contemporani şi care, prin opera sa a contribuit
în mod real, nu numai la prezentarea cauzei albaneze, ci, mai degrabă, la
apărarea sa, în faţa opiniei europene.
În ultimele două
decenii ale secolului al XIX-lea, albanezii din România au desfăşurat o
activitate susţinută în slujba renaşterii naţionale a poporului albanez. Au
fost publicate studii, cărţi, ziare şi reviste, printre care „Istoria generală”
şi câteva volume poetice, aparţinând poetului naţional albanez Naim Frashëri
(1846-1900).
De menţionat faptul
că bazele independenţei Statului Albanez au fost puse tocmai la Bucureşti, de
unde, după o sfătuire, la Hotelul Continental, cu membrii marcanţi ai Coloniei
Albaneze din România, marele patriot care a fost Ismail Kemal, s-a îndreptat
spre Vlora (Vallona), unde, la 28 noiembrie 1912, a proclamat Independenţa
Albaniei. Ultimii ani ai vieţii sale, Ismail Kemal i-a petrecut, se pare nu
întâmplător, în oraşul italian Bari. Acolo au trăit şi fiii, şi nepoţii lui,
printre care geograful Alessandro Vlora şi filoloaga Nermin Falaschi Vlora,
consoarta diplomatului Renzo Falaschi.
Ca să ne apropiem acum de zorile secolului
al XX-lea, anuarul statistic al României pentru 1930 oferă date, potrivit
cărora numărul albanezilor în această ţară era în jur de 10.000.
În perioada interbelică, odată cu venirea
la studii în România a mai multor tineri albanezi, se poate vorbi de o
revigorare a comunităţii albaneze, care avea şi presă proprie. Printre cei mai
activi şi mai devotaţi cauzei albaneze, erau prozatorii şi poeţii Aleksandër
Stavre Drenova (Asdren), Lasgush Poradeci, Dhimitër Pasko (Mitrush Kuteli), Ali
Asllani, Victor Eftimiu, ziariştii Foqion Postoli şi Nik Pemma, medicul Ibrahim
Temo, pictorul Vangjush Mio, cântăreţii de operă Mihăilescu Toscani şi Kristaq
Antoniu ş.a.
În ajunul celui de-Al Doilea Război
Mondial, numărul albanezilor propriu-zişi şi al celor de origine albaneză, care
trăiau în România, era de aproximativ 40.000.
În anii celui de-Al Doilea Război Mondial,
albanezii din România s-au organizat într-un Comitet Antifascist Albanez, care
după război a devenit Uniunea Populară a Albanezilor din România, apoi într-un
Comitet Democrat Albanez, acesta din urmă desfiinţându-se în mod abuziv în anul
1953.
Uniunea Culturală a
Albanezilor din România (UCAR), care s-a creat în 1990, şi-a proclamat ca scop
principal „promovarea intereselor culturale ale etniei albaneze din ţara
noastră (România - n.n.), aprofundarea cunoaşterii culturii, limbii şi istoriei
poporului albanez”.[11]
Aceleaşi pretenţii le are şi Asociaţia Liga Albanezilor din România (ALAR),
creată mai târziu.
În alegerile parlamentare
din noiembrie 1996, UCAR a devenit organizaţie parlamentară. Statul român, mai
mult decât înaintea alegerilor, i-a acordat UCAR-ului fonduri consistente, care
au făcut posibilă desfăşurarea a numeroase activităţi culturale, precum şi
publicarea revistei lunare „Albanezul”.
În alegerile din
anul 2000, respectiv 2004, locul în
parlament i-a revenit ALAR-ului, fondurile acordate acestei organizaţii
devenind din ce în ce mai consistente. Alături de publicarea organului său
lunar „Prietenul albanezului”, ALAR şi-a lărgit gama activităţilor
cultural-artistice.
Comunitatea
albaneză, potrivit statisticilor oficiale, în momentul de faţă numără în jur de
doar 520 de persoane. Limba albaneză este vorbită de un număr din ce în ce mai
redus de persoane de origine albaneză, nefiind transmisă - cu foarte mici
excepţii - generaţiilor tinere. În aceste condiţii, se pune problema păstrării
tradiţiilor şi mai ales a limbii materne, ca o condiţie sine qua non
pentru supravieţuirea comunităţii în viitor.
Totuşi, cum s-a mai
spus[12],
adevărata comunitate a albanezilor din România este cea formată din elevii,
studenţii, doctoranzii şi oamenii de afaceri ai noştri, care trăiesc temporar
în această ţară. Sunt toate şansele ca, într-un viitor cât mai apropiat, cei
care se vor stabili aici definitiv, nu-şi vor uita limba maternă. Şi nici nu va
fi nevoie să fim reprezentaţi nicăieri de străini, care n-au nici o legătură cu
etnia albaneză, necunoscându-i nici limba, nici spiritualitatea.
Aşadar,
reprezentanţii minorităţii albaneze în organul legislativ ar trebui să fie doar
oameni care provin din rândurile sale. Procedând astfel se va contribui în mod
real la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii etnice sub raport
lingvistic, cultural şi religios; la coexistenţa frăţească şi în armonie dintre
majoritate şi toate minorităţile naţionale, albanezii aducându-şi, ca şi până
acum, contribuţia lor modestă.
[1] vezi Istoria
României, Bucureşti, 1960, vol. I, pp. 369, 383 şi 401.
[2] Vezi Kopi Kyçyku,
Istoria Albaniei, Editura Corint, 2002, Bucureşti, p. 140.
[3] Vezi Istoria României, Bucureşti, 1960, vol I., pp. 226, 231,
268, 303, 331, 363; vol. II, p. 191.
[4] Vezi Victor
Papacostea, La participation de l’écrivain albanais Vechilhardji à la révolution
de 1821, în Balcania, vol. VIII, Bucureşti, 1945, pp. 187-191.
[5] Vezi despre Vithkuq, Th.
Capidan, Românii nomazi din Pind,Tesalia, Acarnania, Etolia, Olymp,
Peninsula Calcidică şi Veria, în Daco-Romania, IV, 1923-1926, 66 şi 70.
[6] Vezi Albanische Studien, Jena, 1854, pp. 292-293.
[7] Vezi prefaţa
lucrării „Dora d’Istria” de Magda Nicolaescu Ioan.
[8] Vezi Gli eroi della Rumenia,
Florenţa, 1856, paragraf reprodus
după Nicolaescu Magda Ioan, „Dora d’Istria”, p. 44, prefaţă scrisă de N.
Iorga.
[9] Rânduri scrise de Elen Ghika alias Dora d’Istria după ce Heliade
Rădulescu i-a citit câteva din poeziile sale (vezi La littérature roumaine,
paragraful reprodus după lucrarea mai sus amintită a Magdei Nicolaescu Ioan, p.
21) .
[10] Din dedicaţia Dorei d’Istria sub titlul „Fraţilor mei români”, la lucrarea sa „La
Suisse allemande”, Geneva, 1856, paragraf reprodus după A. Vasculescu, „Dora
d’Istria”, Bucureşti, 1941, p. 14 şi Koli Xoxi, Zvicra dhe Dora d’Istria /
Elveţia şi Dora d’Istria, Tirana, 1995, p. 66.
[11] Din Arhiva Uniunii Culturale a Albanezilor din România,
Bucureşti, 1990.
[12] Vezi Ardian-Christian Kuciuk, Vremea locţiitorilor, un dialog cu
Iolanda Melamen despre spiritualitatea albaneză, Humanitas, Bucureşti,
2003, p. 92-93.