Limba Albaneză (curs intensiv)




Asociaţia Culturală Albaneză ”Haemus”

O r g a n i z e a z ă

Curs intensiv de învățare a limbii albaneze*

Info

Cursul intenstiv de învățare a limbii albaneze – una dintre cele mai vechi şi interesante limbi indo-euopene, cu legături profunde şi trainice cu limba română – se adresează diplomaţilor, politicienilor, oamenilor de afaceri, militarilor, funcţionarilor, angajaţilor instituţiilor româneşti în spaţiul albanofon sau care lucrează în domeniul relațiilor bilaterale româno-albaneze, studenţilor, masteranzilor, cercetătorilor, oamenilor de ştiinţă, cetăţenilor români sau europeni de origine albaneză sau care sunt legat în vreun fel de cultura albaneză şi care se află (şi temporar) în România, precum şi oricărui cetăţean interesat de limba şi cultura albaneză.

Obiectivul principal al Cursului este evidenţierea şi întărirea relaţiilor culturale şi spirituale româno-albaneze care, de-a lungul istoriei, au reprezentat un model unic în context european şi nu numai. Graţie acestei tradiţii de bună înţelegere şi întrajutorare, de mult se impunea înfiinţarea unui lectorat de limbă şi cultură albaneză, pe care, în funcţie de zonă şi viziune culturală şi geopolitică, spaţii precum cel german, francez, austriac, rusesc, sârbesc, grecesc, american, englezesc etc., l-au înfiinţat şi pus în funcţiune de decenii, în unele cazuri de secole. Cursul intenstiv de învățare a limbii albaneze, interactiv și practic, datorită deschiderii spre cunoștințe din domeniile cultură, civilizație, istorie și litaratură albaneză, întrunește toate calitățile științifice și didactice ale unui lectorat.

"Shqiptaret" - një dramë për virtytet e gruas shqiptare / ”Albanezii” - o dramă despre virtuțile femeii albaneze - [AL]

Coperta piesei, publicată de Editura Clubul Poeziei
(Klubi i Poezisë) Tirana 2016

Shkrimtari rumun Stefan Xheorxhesku-Serxhent (1859-1922), luftëtar i vijës së parë në përpjekjet për Pavarësinë e Rumanisë, ka qënë mik i çiltër e i zjarrtë i kombit e i popullit tonë. Këto ndjenja të ngrohta ai i ka shprehur nëpërmjet veprës së tij letrare, në prozë e në poezi. Vend të dukshëm në këtë drejtim ze edhe drama me pesë akte në vargje “Shqiptarët”, e botuar në Bukuresht nga Instituti i Arteve Grafike të Rumanisë, më 1898 dhe e vënë në skenë, po aty, një vit më vonë.
Njohës i mirë i historisë dhe i traditës sonë, autori ka ditur të na japë me vërtetësi, me patos e me art, tablo të fuqishme e prekëse nga luftrat heroike e të njëpasnjëshme të bijve e bijave të popullit tonë në vitet e fundit të sundimit të Sulltan Mehmetit II (1784-1839). 
Idetë se forca e gjallë, që do ta shpëtojë Shqipërinë, janë masat popullore, njerëzit e thjeshtë, madje edhe gratë si Dora, me aftësi komanduese dhe se Shqipëria rron e do të rrojë edhe pa Skenderbeun, se vepra e fryma e tij janë në zemrat e të gjithëve, nënvizohen qartë gjatë krejt zhvillimit të ngjarjeve të dramës. Kemi arsye të besojmë se emrin e protagonistes kryesore të dramës, Dora, autori ia ka marrë “hua” së shquarës sonë Dora d’Istria, aq e njohur dhe e vlerësuar në Rumani, por edhe në botë. 
Autori di të bëjë një diferencim të thellë edhe në gji të shoqërisë osmane, duke dalluar qartë e prerë kastën e korruptuar të Sulltanit nga njerëzit e thjeshtë, që vuanin e shtypeshin njëlloj si popujt e tjerë të perandorisë. Krahas shqetësimit të Sulltanit, ngaqë “Shqipëria është kockë e fortë dhe e pakapërdishme”, zbërthehen artistikisht, në dritën e fakteve historike, dhelpëria e qëndrimi me dy faqe i Venetikut ndaj çështjes shqiptare.
Në atë përleshje të pabarabartë me armiq të hapur e të mbuluar, populli ynë ishte ngritur i tëri për të flijuar gjithçka në altarin e lirisë. Prej detit të urrejtjes popullore, si dallgë të fuqishme, ngrihen e vërsulen mbi pushtues e tradhtarë edhe vajzat e nënat shqiptare. Ato, jo vetëm lindin e rritin trima, por edhe luftojnë në krah të tyre, atje ku rreziku është më i madh. Pena e Xheorxhesku-Serxhent-it i ka qarë me lot këto krijesa titanike, që vetëm një truall i larë me lumenj gjaku mund t’u japë jetë. Me zemrën mal e shpirtin det, ato kacafyten me vdekjen për të shpëtuar jetën e fëmijëve, pra të ardhmen e kombit. Kështu i kanë mësuar atdheu e liria. Duke shpalosur një mozaik të tërë virtytesh, njëri më i çmuar e më i ndritshëm se tjetri, autori, si rrallëkush, argumenton artistikisht përse femra shqiptare brezpasbrezi i ka merituar plotësisht nderimin e mirënjohjen e popullit të vet e të njerëzve përparimtarë kudo në botë. 

Arhitectul albanez Kristo Sotiri şi România [RO]

Arhitectul Kristo Sotiri s-a născut în oraşul Pogradec la 27 martie 1870, într-o familie formată de şase persoane: tatăl, Vangjel Sotiri, băştinaş, mama: Sofia Ballabani, originară din satul Tushemisht, aflat pe malul albanez al Lacului Ohrida, şi patru copii. Tatăl viitorului mare arhitect avea în oraş un mic negoţ. Soţia sa, ca toate femeile din acea vreme, era casnică. Familia Sotiri îşi ducea zilele cu mari greutăţi financiare. Oraşul Pogradec, colţul unei rarisime frumuseţi – aproape o capodoperă a peisajului albanez – fusese o aşezare cunoscută în antichitate. În anii '70 ai secolului al XIX-lea, în schimb, devenise o micuţă localitate de câteva sute de case ridicate pe malul apusean al Lacului Ohrida, pe un tărâm care, în acele condiţii, producea mai mult lacrimi decât pâine – fenomen care asemuia Pogradecul cu celelalte oraşe ale ţării. Datorită acestor condiţii, pogradecarul Vangjel Sotiri, ca mulţi alţi conaţionali înainte şi după el, într-o zi obişnuită a anului 1875, a fost obligat să-şi lase familia în oraş şi să bată dureroasele căi ale exilului.

Pentru locuitorii acestei zone, ţările cele mai râvnite erau România – care, deşi încă aflată sub autoritatea otomană, se bucura de o largă autonomie, transformată în independenţă odată cu Congresul de la Berlin – şi ceva mai puţin Bulgaria. După o călătorie chinuitoare, înveşnicită deja în cântecele folclorice dedicate pribegiei, Vangjel Sotiri a ajuns şi s-a stabilit la Bucureşti, unde exilanţii albanezi, de decenii, organizaseră un important centru cultural şi patriotic. Iniţial, Vangjel s-a ocupat aici de tot ce a putut, dar se pare că nu i-a mers grozav şi a trebuit să se mute la micul oraş Tulcea, în care, după alte străduinţe şi greutăţi, a reuşit să ridice o fabrică de prelucrare a materialelor lemnoase şi chiar să-şi vândă din produsele ei. Astfel a izbutit ca, după cinci ani de muncă asiduă, cu banii puşi deoparte, să-şi ia la Tulcea şi pe ceilalţi membri ai familiei.