In Memoriam Jamarbër Marko (1951-2010)

Revista Haemus nr. 2-3 /1999 -

ELVIRA DONES

Një kafe e pirë së largu

Këtë bisedë do t’ia kisha bërë, ndoshta, poetit Marko përpara një filxhani kafeje. Sikur ta kisha takuar kohë më parë, atëhere kur lexova librin e tij “Rastësisht me dashje”.
Një pjesë të kësaj bisede me të e kam filluar madje edhe më qëmotshëm, rreth dymbëdhjetë vjet më parë, kur sapo kisha dalë nga bankat e universitetit dhe ai nga hekurat e burgut. Rastësia e solli të ishim në të njëjtën qendër pune, në të atëhershmen Kinostudio “Shqipëria e Re”. Por unë isha një çupërlinë që qëndronte mbi kalë, bëja pjesë në fitimtarët - në mund të kish të tillë nën thembrën e një diktature - kurse ai rreshtohej padyshim në humbësit. Ishte i dënueshëm, edhe pse dënimin fizikisht ndërkohë e kishte shlyer. Pse e kishin dënuar? pata pyetur shpesh me kurreshtjen e pacipë të një njëzetekatërvjeçare-je, ç’paska bërë kaq të rëndë? Askush nuk më dha përgjigje. Ndërdyshasi, mes dëshirës për ta gjykuar ashpër dhe tmerrit që t’i përmendnin edhe emrin, zgjidhnin një rrugë të tretë, “miqësore”, më këshillonin të mos merresha me të, pse kruhesha kot?, tani ishte veç një punëtor ngarkim-shkarkimi e aq, atë që kish bërë e dinte Partia, e cila, zemërgjerë si ngaherë, po i jepte një dorë të rehabilitohej.
Mos i fol, që të jesh në rregull! Dhe njerëzit nuk i flisnin.

E ai, një djalë i hijshëm me pamjen prej eremiti, ngarkonte e shkarkonte dekore, tulla, thasë gjithëfarësh, rrethuar nga punëtorët e tjerë gjysmëanalfabetë e të uritur.
Jamarbër Marko, poeti i mbështjellë nga një heshtje abisale, me të cilin nuk shkëmbeva dot kurrë më shumë se katër përshëndetje të thata, duke ndryrë kyç përbrenda dëshirën se një ditë do rrokullisnim mbi tavolinë lumë fjalësh përpara një filxhani kafeje.
Ndaj kur HAEMUS-i më ftoi të shkruaja një artikull shoqërues për poezitë e Markos që kish përkthyer në rumanisht, nuk mendova dy herë. Ja ku ishte rasti ta pija së largu atë të bekuar hidhësi, pa rrezikuar të shpjegoja keq e t’i ngatërroja fjalët. Kështu, të bardhë mbi të zezë, këto pak rreshta nuk janë gjë tjetër veç një deklaratë dashurie: dashurie letrare, njerëzore, mërgimtari. Pasi jemi të gjithë mërgimtarë ne shkrimtarët, mërgojmë nga vetja e nga bota, e vetmja hapësirë ku ndjehemi në shtëpi është karta. Ekzistojnë shumë mënyra për ta nxirë këtë të fundit. Jamarbër Marko është nga ata që e nxijnë në mënyrë të mrekullueshme, mban penën në dorë në mënyrë mjeshtërore. Dhuntia e tij poetike dhe njerëzore është e larë nga një ndershmëri e plotë dhe plotësuese.

Jua kam falur ditën kur më dënuat me vdekje./ Jua kam falur orën kur vuajt çmendurinë. / Jua kam falur minutën kur dashurova gënjeshtrën. / Do hakmerrem per sekondën kur më bëtë Zot.

Mendoj se në poezinë shqiptare moderne Marko zë një vend krejt të veçantë. Shumë larg, do të thosha, në antipodin e shpërthimit të poetërimit shqiptar pas diktaturës, emfatizues e shpesh të zbrazët nga domethënia dhe estetika, vepra e tij në lexim të parë duket e çmishëzuar, sintetizuese, racionale, vertikale. Por vetëm në një lexim të parë e mendjelehtë, dhe vetëm për atë që e pandeh poezinë një grumbull të zhurmshëm epitetesh. Gjë që ndodh rëndom aty ku mungon një “shtrojë” e vërtetë edukimi modern poetik e letrar, siç është rasti i Shqipërisë, ku lexuesi kaloi nga pseudolirika pesëdhjetëvjeçare, në një hapje të pakriter ndaj çdo “dhurate” ofruar pa kursim nga perëndia helmuese e konsumit të tipit merr tre e paguaj dy. Që në marramendjen e tranzicionit shqiptar u kthye në: merr dhjetë e paguaj një. Por një çfarë? Një Jokulturë, madje harrim e përbuzje edhe ndaj traditës më të mirë të letërsisë së këtij vendi, që historikisht ka lindur pena të shquara. Një Joletërsi - librat në Shqipëri vazhdojnë të blihen pak - tani lakmohen horoskopët, letërsia pornografike, romanet ngjyrë rozë me ofshama debilësh, Playboy - mjaft me gjëra serioze, kemi vuajtur shumë nga serioziteti! E natyrshme, pas 50 vjetësh ferri. Një popull i tërë, plakur pa bërë kurrë fëmijën, kish nevojë të kthehej në një fëmini çliruese. Nuk donte të mendonte e të ndjente më, të ndjesh do të thotë të vuash. Pra le të hedhim vallen e të marrit, deri sa të na pëlcasë edhe ky pak tru i shëndetshëm që na ka mbetur. Pastaj shohim e bëjmë…
Por vallja e çmendur e të konsumuarit të mendjes nuk të lë të shohësh e të bësh, pasi të çmerit shpresën, asgjëson traditën, vret shijen e së bukurës, thërrmon mendimin dhe shëmton ndjenjat e holla.
Dhe këtu hyn roli i madh i disa penave-urë të letërsisë së sotme shqiptare, midis të cilëve zë një vend të shquar poeti Marko. Këto pena shërbejnë për të lidhur traditën e njëhershme me kohët moderne, por pa injoruar e fshirë ferrin e pesë dekadave të diktaturës. Pasi kjo e fundit ka ekzistuar, është ende brenda kujtesës shqiptare, ajo është Thelbi i Dhimbjes së shqiptarisë moderne. Këto pena zgjojnë delikatesën e topitur të popullit, bëjnë që kjo kujtesë në vend që të harrojë vetveten, të ushqehet me dhimbjen pikë e nga një pikë, si një antidot i helmit, për t’u shëruar krejtësisht prej tij, e jo për të vdekur. Marko, në poezinë Te kuçedra,thotë:

Mos e ngjyeni këtë kështjellë drite / Gjurmë të zbathura arrijnë deri këtu. / Mos e hidhni këtë bukë të hidhur / Gjurmë të zbathura arrijnë deri këtu. / Kërkoni që mendimet të varen? / Fytyra, fytyra arrijnë deri këtu.

Fytyra-dritare e shpirtit të poezisë së Markos është e ndritshme e delikate, akuzuese e pajtuese, optimiste e thellësisht e trishtuar. Poezia e tij është pararendëse e dhimbjes së tij të brendshme, por aspak patetike apo viktimiste. Ai çapitet sëbashku me vargjet, i lind ata e thith qumësht jete prej tyre. Eshtë poeti tipik i kalvareve të kësaj epoke: vetmitar, më shumë këqyrës i jetës se pjesëmarrës, i kthjellët ndaj së ardhmes që e pret, optimist i kujdesshëm, më shumë se pesimist i pandreqshëm.

Kthehem nga lufta me plagë të mbyllura / Dhe gjej plagë të reja të freskëta / Me luftë mund të mbyllen përsëri.

Vargjet e tij janë të lira nga rimat, besnike ndaj një ritmi të brendshëm të pagabueshëm, të ngjizura me një harmoni sensuale, që nuk të krijon kurrë ndjenjën e teprisë. Poezia e tij nuk vel. Nuk rreh ujë në hava me fraza të pakuptimta dhe manierizëm, aq të dashur për pseudopoetët që orvaten të peshkojnë në kohë të turbullta, me qëllimin e vetëm që të zënë ndonjë “vendth” në ndonjë antologji të dorës së dytë hartuar nga njohës të letërsisë po aq vilanë sa ata. Kjo është edhe arsyeja pse vargjet e këtij poeti do të jetojnë, do të bëjnë shkollë mes brezit të ardhshëm të poetëve shqiptarë e ballkanas, kur kjo poezi dhe etikë letrare, e pasur dhe e dendur me faqe të mrekullueshme, të “shtrydhë” duke hedhur tutje disa lëngje të tepërt, që rrjedhin nga një vështrim i i tipit: sa më e trashë dhe e madhe të jetë fjala, aq më e mirë është poezia.

Në udhë hapi do jetë imi. / Në jetë fryma do jetë imja. / Sa dëshirë në vdekje lulet t’i shpija vetë.

E kulluar. Frymëmarrëse. Simotër e poezisë më të shquar evropiane, me një forcë tronditëse tipike ballkanase. Baraspeshë, ndërthurrje mjeshtërore e dy stileve artistike. Nuk duhet më shumë për të bërë një poezi të bukur. Por duhet natyrisht dhuntia natyrore dhe njerëzore, duke u kthyer në fjalët që shkrova në fillim.
Dhe këto të dyja Jamarbër Marko i ka me bollëk.
Këtu po ndalem. Sepse nuk dua që ky shkrim të marrë formën e një disertacioni teorik. Nuk dua as të citoj këtu vargje të tjera të poetit. Doja vetëm të falenderoja J. Markon për praninë e tij në poezinë shqiptare. Penë të mbarë, poet!
Ticino, Zvicër, janar 1999

ELVIRA DONES[1]

O cafea băută de departe

I-aș fi spus aceste lucruri poetului Marko poate în fața unei cești de cafea, dacă l-aș fi întâlnit cu mult timp în urmă, după apariția cărții sale “Întâmplător cu intenție”. Am început să stau de vorbă cu el acum doisprezece ani în urmă, când abia ieșisem de pe băncile Universității, iar el: din închisoare. Întâmplarea a făcut să lucrăm în același loc, la Studiourile de Film “Albania Nouă”. Dar eu eram doar o fetișcană care făcea parte dintre învingători - dacă se poate vorbi de învingători în timpul dictaturii - iar el făcea parte dintre cei învinși. Era în continuare pedepsit, deși își executase pedeapsa dată de regimul comunist. Dar de ce îl condamnaseră, întrebasem deseori cu curiozitatea unei fete de douăzeci de ani, ce să fi făcut atât de grav?! Nimeni nu mi-a dat nici un răspuns. Între dorința de a-l judeca cu asprime și groaza de a-i pomeni numele, oamenii alegeau o a treia cale, ‘prietenoasă’: mă sfătuiau să nu mă ocup de el, să-l surghiunesc în uitare. Acum nu mai era decât un simplu muncitor, iar ce făcuse și de ce fusese pedepsit știa doar Partidul, care, generos ca de obicei, îi dădea o mână de ajutor, ca să se reabiliteze.
Nu vorbi cu el, ca să fii în regulă! Şi oamenii nu-i vorbeau.
Iar el, băiat chipeș, cu alura unui călugăr, căra decoruri, cărămizi, saci de tot felul, înconjurat de ceilalți muncitori, semianalfabeți și mai mereu înfometați.
Jamarbëer Marko, poetul învelit într-o tăcere abisală, poetul cu care n-am reușit să schimb nu mai mute de trei sau patru salutări uscate, îmi trezea dorința să visez la această târzie discuție în fața unei cești de cafea. De aceea, când HAEMUS m-a invitat să scriu ceva despre poeziile sale traduse în limba română, mi-am dat seama că acea cafea imposibilă deja se făcuse, și puteam s-o beau fără a mă chinui de emoții în plus și să încurc cuvintele. Puteam să beau acum acea amărăciune binecuvântată, de departe, în absența poetului, și aceste rânduri, negru pe alb, nu reprezintă decât o declarație de dragoste: dragoste literară, omenească, de exilat. Dat fiind că noi scriitorii suntem, într-un fel, cu toții exilați - din lume și din noi înșine - singurul spațiu în care ne simțim acasă este hârtia. Există multe moduri de a o înnegri pe aceasta din urmă. Marko este unul dintre acei poeți care o înnegresc în mod miraculos, ținându-și condeiul ca un maestru. Talentul său poetic este purificat de o onestitate absolută și de un umanism rar.

V-am iertat pentru ziua-n care m-ați condamnat la moarte. / V-am iertat pentru ora-n care am suferit nebunia. / V-am iertat / pentru minutul în care iubit-am minciuna. / Mă voi răzbuna pentru secunda-n care m-ați făcut Dumnezeu.

Cred că în poezia modernă albaneză Marko ocupă un loc aparte. Un loc foarte departe, aș spune, de poezia de după dictatură, emfatică și deseori golită de conținut, pe când opera lui Marko, deși la prima citire pare sintetizantă, prea rațională și verticală. Această poezie pare atât de ‘rece’ doar pentru acei cititori care văd în poezie o grămadă zgomotoasă de epitete, ceea ce se întâmplă des acolo unde lipsește o adevărată educație poetică modernă, cum este cazul Albaniei de astăzi, unde cititorul a fost obligat să treacă brusc de la pseudo-lirica celor 50 de ani de dictatură la o deschidere fără nici un criteriu față de ‘darurile’ oferite de către zeul tranziției, ajungând astfel la Necultură și chiar la dispreț față de cea mai bună tradiție poetică a Albaniei care a născut mereu mari poeți. O Neliteratură - în Albania se cumpără puține cărți - în care se caută doar horoscoapele, pornografia, romanele siropoaseș gata cu lucrurile serioase, prea am suferit din cauza seriozității! E o reacție cât de cât firească după o jumătate de secol de iad. Un popor întreg, îmbătrânit fără a reuși să trăiască copilul din el, simțea nevoia să trăiască măcar fragmentele unei copilării tardive, dar eliberatoare. Nu vroia să gândească și să simtă, căci să simți înseamnă să suferi. Deci, hai să dansăm hora nebuniei, până ne vor părăsi și ultimii stropi ai acestui creier, pe urmă vedem noi… Dar hora nebuniei nu te lasă să vezi și să faci ceva, deoarece sperie speranța, ucide tradițiile, ucide gustul frumosului și profanează sentimentele fine. În această stare se poate măsura importanța unor condeie-poduri ale literaturii albaneze de astăzi, printre care se distinge net poetul Marko. Aceste condeie reușesc să lege tradiția cu epoca modernă, fără a ignora reușitele din perioada dictaturii. Aceasta din urmă există, și-a făcut cuib înlăuntrul Memoriei albaneze, ea reprezintă Esența Durerii albanismului modern. Condeiele-poduri reușesc să trezească conștiința tulburată a oamenilor, și obligă Memoria să nu se uite pe ea însăși, ci să se hrănească cu durerea, precum cu un antidot, spre a se vindeca definitiv și spre a fi pregătită pentru vremurile ce vin. În poezia La balaur, Marko spune:

Nu vopsiți acest castel de lumină / urme desculțe ajung până aici. / Nu aruncați această pâine amară / Urme desculțe ajung până aici. / Vreți ca gândurile să se spânzure? / Fețe, fețe ajung până aici.

Fața-fereastră a sufletului poeziei lui Marko este luminoasă și delicată, acuzatoare, optimistă și în același timp foarte tristă. Poezia lui precedează durerea lui lăuntrică, dar nu e deloc patetică sau victimizantă. El călătorește împreună cu versurile sale, le naște și bea lapte de viață din ei. Este poetul tipic al calvarurilor acestei epoci: singuratic, mai mult observator, decât participant la viață, lucid față de viitorul care-l așteaptă, mai degrabă optimist calm, decât pesimist incorigibil.

Mă întorc din război cu răni închise / Şi găsesc alte răni proaspete / Cu război se pot închide iar.

Versurile lui n-au rimă, rămânând fidele unui ritm lăuntric care nu greșește niciodată, plămădit cu o armonie senzuală care nu creează niciodată sentimentul exagerării. Poezia lui nu satură. Nu bate pasul la loc cu versuri de prisos, de manierismul atât de dorit de către pseudo-poeții care pescuiesc în ape tulburi doar ca să ocupe un locșor în vreo antologie de mâna a doua, concepută de critici pe măsură. Din această cauză poezia lui Marko va supraviețui, va face școală în generația viitoare a poeților albanezi și balcanici, când această poezie își va lepăda toate artificialitățile.

În drum pasul va fi al meu. / În viața duhul va fi al meu. / Ce frumos / În moarte / singur să-mi fi depus florile.

Limpede ca lacrima. Esențială. Demnă de cea mai bună poezie europeană, cu o forță cutremurătoare, tipic balcanică. Împletire desăvârșită a două stiluriș nu trebuie mai mult pentru a face o poezie frumoasă. Trebuie doar darul poetic și omenesc, despre care s-a mai vorbit. Or Jamarbër Marko le are pe amândouă cu prisosință.
Mă opresc aici. Deoarece nu vreau ca acest simplu eseu, această cafea băută de departe, în absența Poetului, să se prefacă într-un studiu teoretic. Vroiam doar să beau o cafea, mulțumindu-i Poetului pentru prezența în poezia albaneză.



JAMARBËR MARKO
10 poezii

Jamarbër Marko s-a născut în 1951 în familia cunoscuților artiști Safo (pictoriță) și Petro Marko (distins prozator și disident albanez). În 1994, Editura Çabej MÇM din Tirana a publicat primul său volum de poezii, intitulat “Întâmplător cu intenție”, care cuprinde poezii scrise de autor înainte și după ieșirea din închisoarea comunistă și pe care nu se gândise să le publice vreodată.

*
V-am iertat
pentru ziua-n care m-ați condamnat la moarte.
V-am iertat
pentru ora-n care am suferit nebunia.
V-am iertat
pentru minutul în care iubit-am minciuna.
Mă voi răzbuna pentru secunda-n care m-ați făcut Dumnezeu.


Fier și sânge

Fier
Prima navă cosmică.
Fier
Gloanțele în răni.
Fier
Instrumentele în sala de operație.
Fier
Legate mâinile libere.
Fier
Limbile ceasului.
Fier și sângeș
Sânge
pentru a topi fierul.


Se spune

Se spune
Că-n temeliile soarelui
Bate
O inimă de sclav


*
Amestec cerul cu nisipul
Şi creez marea.
Amestec marea cu mâinile-mi
Şi creez focul.
Îmi ascund lumina și bucuria
Pentru a crea un cuvânt.


*
În drum pasul va fi al meu.
În viața duhul va fi al meu.
Ce frumos
În moarte
singur să-mi fi depus florile.


*
De ce vorbești despre morți
Îmbrăcându-te în culoarea dorinței?
De ce pomenești tristețea
Strivind floarea singuratică?
De ce tot mai ceri iubire
Când soarele te repetă
De câte ori vrea?


*
Îmi accept clipa
Îmi pierd firul luminos
Firul care ne leagă
Şi care se mistuie acum, luminând
Doi pumni de cenușă.


Adevăratul învățător

Cum de s-au dus
Atâtea piedici mortale
Şi a rămas
Moartea
Singură
Întristată.
Cum de s-au dus atâtea
Plăceri mărunte
Şi a rămas
O farfurie de supă
Singură
Întristată.
Cum de s-a dus ultimul prieten?
Şi a rămas
Scheletul vieții
Gata să fie învățat
La școala primară?


*
Îi las locul unei păsări în copac
Şi zbor
Îi las locul unui trandafir acasă
Şi plec
Îi las locul unui prieten pe stradă
Şi lipsesc
Îi las locul unui bătrân ce se chinuie
Şi mă așez
Îi las locul unui meteor căzând
Şi cad.


*
Noi care n-am putut striga bătrâneții
Oprește-te!
Noi care am creat ceva nou
Din obligație!
Noi pe care, în același timp cu nașterea,
Somnul ne-a învelit,
Cel puțin am visat.


Astăzi e sâmbătă[2]
(Sot është e shtunë)

(poem)

Revista Haemus Nr. 3-4-5 / 2000; 
Un alfabet al poeziei albaneze 
(Një alfabet i poezisë shqipe, București 2003 -

Astăzi e sâmbătă…
Pentru mine și pentru tine
Pentru toți
Pentru toți cei care
Avuseseră ceva pe pământ
Astăzi e sâmbătă
Și pentru cei plictisiți
Pentru cei ce nu știu să trăiască
E sâmbătă și pentru cei
Ce nu mai sunt.
Astăzi e sâmbătă
Pentru caii care trag carele-n beznă
Pentru jucăriile deja jucate
Și pentru locurile goale prin sălile gloriei.
Astăzi e sâmbătă
Și pentru cei ce nu știu aceste lucruri
Ce suferă și nu-s fericiți.
Numai azi e sâmbătă
Am auzit-o pe stradă
La ușa spitalului
Astăzi e sâmbătă
Chiar dacă nimeni nu și-ar aminti
Nu doar pentru că eu sunt azi plictisit
Dar pentru măreția unei zile
Care și-a îmbrăcat vechea pelerină a lumii.
E sâmbătă
Căci nu există nici o altă zi
Ca cea de azi
Și cineva poate va spune
Că niciodată n-a mai fost sâmbătă
Că niciodată, în nici o zi
N-a împins până la marginea prăpăstiei
Marea înțelepciune
Marea viață în fața unei bluze
Simpla zi
Sâmbăta
Sâmbătă azi
Sâmbătă atât de repetată
Deasupra celor ce nu mai trăiesc azi
Cu ușurința celor ce trăiesc
Înveliți de sâmbătă
Care, precum o foaie de caramea
Se lasă peste vechea moleșeală.
Astăzi sâmbăta cade asupra vechii amenințări
Și se spune de către toate buzele, peste tot,
Chiar și unde ziua s-a încurcat cu o altă zi
Chiar și unde iubirea a fost înlocuită cu o altă iubire.
Pretutindeni azi sâmbăta a mângâiat rănile și a zâmbit
Spre a deveni mai umană
Spre a se îndepărta câtuși de puțin de greutatea timpului
Care, îmbrăcat în umbra și lumina unei sâmbete
S-a oprit jucăușă și a spus:
Astăzi e sâmbătă
Sâmbăta în care am început să pricepem
Că doar în lumea noastă înseamnă ceva
Să stai puțin mai mult în frig
Ca să-ndepărtezi spre infinit
Nodul adevărat
Care se clatină senzual
Înlăuntrul sâmbetei
Care nu se va schimba parcă cu nici o altă zi
Astăzi e sâmbătă
Pentru singura simplitate și gând
Pentru singura plăcere și tristețe
Pentru a face un singur pas
În mărunta lume a oamenilor.

Prezentări și traduceri: Ardian-Christian Kuciuk

[1] Elvira Dones - Prozatoare, jurnalistă, scenaristă, realizatoare de filme și traducătoare de expresie albaneză și italiană (n.1960), autoare a numeroase romane și nuvele traduse în câteva limbi de circulație internațională, unanim apreciate și premiate.

[2] Înzestrat cu un talent aparte, Jamarbër Marko s-a distins printre scriitorii de aceeași vârstă ai Albaniei de la începutul anilor '70, dar originalitatea și spiritul liber i-au distrus tinerețile. În anul 1973, dictatorul Enver Hoxha, urmând exemplul rău famatei Revoluții Culturale chineze, a aplicat un adevărat masacru împotriva artiștilor și intelectualilor albanezi care visau la o viață cât de cât europeană. După condamnarea celui de al 11-lea Festival Național de Cântec, sute de artiști albanezi au fost obligați să ia calea exilului interior prin închisorile patriei. Unul dintre ei era și Jamarbër Marko. La 22 de ani, a fost închis sub acuzația de 'propagandă împotriva regimului popular".