- Revista
Haemus nr. 2-3 /1999 -
ELVIRA DONES
Një kafe e pirë së largu
Këtë bisedë do t’ia
kisha bërë, ndoshta, poetit Marko përpara një filxhani kafeje. Sikur ta kisha
takuar kohë më parë, atëhere kur lexova librin e tij “Rastësisht me dashje”.
Një pjesë të kësaj
bisede me të e kam filluar madje edhe më qëmotshëm, rreth dymbëdhjetë vjet më
parë, kur sapo kisha dalë nga bankat e universitetit dhe ai nga hekurat e
burgut. Rastësia e solli të ishim në të njëjtën qendër pune, në të atëhershmen
Kinostudio “Shqipëria e Re”. Por unë isha një çupërlinë që qëndronte mbi kalë,
bëja pjesë në fitimtarët - në mund të kish të tillë nën thembrën e
një diktature - kurse ai rreshtohej padyshim në humbësit. Ishte i dënueshëm,
edhe pse dënimin fizikisht ndërkohë e kishte shlyer. Pse e kishin dënuar? pata
pyetur shpesh me kurreshtjen e pacipë të një njëzetekatërvjeçare-je, ç’paska
bërë kaq të rëndë? Askush nuk më dha përgjigje. Ndërdyshasi, mes dëshirës për
ta gjykuar ashpër dhe tmerrit që t’i përmendnin edhe emrin, zgjidhnin një rrugë
të tretë, “miqësore”, më këshillonin të mos merresha me të, pse kruhesha kot?,
tani ishte veç një punëtor ngarkim-shkarkimi e aq, atë që kish bërë e
dinte Partia, e cila, zemërgjerë si ngaherë, po i jepte një dorë të
rehabilitohej.
Mos i fol, që të jesh
në rregull! Dhe njerëzit nuk i flisnin.
E ai, një djalë i
hijshëm me pamjen prej eremiti, ngarkonte e shkarkonte dekore, tulla, thasë
gjithëfarësh, rrethuar nga punëtorët e tjerë gjysmëanalfabetë e të uritur.
Jamarbër Marko, poeti
i mbështjellë nga një heshtje abisale, me të cilin nuk shkëmbeva dot kurrë më
shumë se katër përshëndetje të thata, duke ndryrë kyç përbrenda dëshirën se një
ditë do rrokullisnim mbi tavolinë lumë fjalësh përpara një filxhani kafeje.
Ndaj kur HAEMUS-i më
ftoi të shkruaja një artikull shoqërues për poezitë e Markos që kish përkthyer
në rumanisht, nuk mendova dy herë. Ja ku ishte rasti ta pija së largu atë të
bekuar hidhësi, pa rrezikuar të shpjegoja keq e t’i ngatërroja fjalët. Kështu,
të bardhë mbi të zezë, këto pak rreshta nuk janë gjë tjetër veç një deklaratë
dashurie: dashurie letrare, njerëzore, mërgimtari. Pasi jemi të gjithë
mërgimtarë ne shkrimtarët, mërgojmë nga vetja e nga bota, e vetmja hapësirë ku
ndjehemi në shtëpi është karta. Ekzistojnë shumë mënyra për ta nxirë këtë të
fundit. Jamarbër Marko është nga ata që e nxijnë në mënyrë të mrekullueshme,
mban penën në dorë në mënyrë mjeshtërore. Dhuntia e tij poetike dhe njerëzore
është e larë nga një ndershmëri e plotë dhe plotësuese.
Jua kam falur ditën kur më dënuat me
vdekje./ Jua kam falur orën kur vuajt çmendurinë. / Jua kam falur minutën kur
dashurova gënjeshtrën. / Do hakmerrem per sekondën kur më bëtë Zot.
Mendoj se në poezinë
shqiptare moderne Marko zë një vend krejt të veçantë. Shumë larg, do të thosha,
në antipodin e shpërthimit të poetërimit shqiptar pas diktaturës, emfatizues e
shpesh të zbrazët nga domethënia dhe estetika, vepra e tij në lexim të parë
duket e çmishëzuar, sintetizuese, racionale, vertikale. Por vetëm në një lexim
të parë e mendjelehtë, dhe vetëm për atë që e pandeh poezinë një grumbull të
zhurmshëm epitetesh. Gjë që ndodh rëndom aty ku mungon një “shtrojë” e vërtetë
edukimi modern poetik e letrar, siç është rasti i Shqipërisë, ku lexuesi kaloi
nga pseudolirika pesëdhjetëvjeçare, në një hapje të pakriter ndaj çdo “dhurate”
ofruar pa kursim nga perëndia helmuese e konsumit të tipit merr tre e
paguaj dy. Që në marramendjen e tranzicionit shqiptar u kthye në: merr
dhjetë e paguaj një. Por një çfarë? Një Jokulturë, madje harrim e përbuzje
edhe ndaj traditës më të mirë të letërsisë së këtij vendi, që historikisht ka
lindur pena të shquara. Një Joletërsi - librat në Shqipëri vazhdojnë të blihen
pak - tani lakmohen horoskopët, letërsia pornografike, romanet ngjyrë rozë me
ofshama debilësh, Playboy - mjaft me gjëra serioze, kemi vuajtur shumë
nga serioziteti! E natyrshme, pas 50 vjetësh ferri. Një popull i tërë,
plakur pa bërë kurrë fëmijën, kish nevojë të kthehej në një fëmini çliruese.
Nuk donte të mendonte e të ndjente më, të ndjesh do të thotë të
vuash. Pra le të hedhim vallen e të marrit, deri sa të na pëlcasë
edhe ky pak tru i shëndetshëm që na ka mbetur. Pastaj shohim e bëjmë…
Por vallja e çmendur
e të konsumuarit të mendjes nuk të lë të shohësh e të bësh, pasi të çmerit
shpresën, asgjëson traditën, vret shijen e së bukurës, thërrmon mendimin dhe
shëmton ndjenjat e holla.
Dhe këtu hyn roli i
madh i disa penave-urë të letërsisë së sotme shqiptare, midis të cilëve zë një
vend të shquar poeti Marko. Këto pena shërbejnë për të lidhur traditën e
njëhershme me kohët moderne, por pa injoruar e fshirë ferrin e pesë dekadave të
diktaturës. Pasi kjo e fundit ka ekzistuar, është ende brenda kujtesës
shqiptare, ajo është Thelbi i Dhimbjes së shqiptarisë moderne. Këto pena
zgjojnë delikatesën e topitur të popullit, bëjnë që kjo kujtesë në vend që të
harrojë vetveten, të ushqehet me dhimbjen pikë e nga një pikë, si një antidot i
helmit, për t’u shëruar krejtësisht prej tij, e jo për të vdekur. Marko, në
poezinë Te kuçedra,thotë:
Mos e ngjyeni këtë
kështjellë drite / Gjurmë të zbathura arrijnë deri këtu. / Mos e hidhni këtë
bukë të hidhur / Gjurmë të zbathura arrijnë deri këtu. / Kërkoni që mendimet të
varen? / Fytyra, fytyra arrijnë deri këtu.
Fytyra-dritare e
shpirtit të poezisë së Markos është e ndritshme e delikate, akuzuese e
pajtuese, optimiste e thellësisht e trishtuar. Poezia e tij është pararendëse e
dhimbjes së tij të brendshme, por aspak patetike apo viktimiste. Ai çapitet
sëbashku me vargjet, i lind ata e thith qumësht jete prej tyre. Eshtë poeti
tipik i kalvareve të kësaj epoke: vetmitar, më shumë këqyrës i jetës se pjesëmarrës,
i kthjellët ndaj së ardhmes që e pret, optimist i kujdesshëm, më shumë se
pesimist i pandreqshëm.
Kthehem nga lufta me
plagë të mbyllura / Dhe gjej plagë të reja të freskëta / Me luftë mund të
mbyllen përsëri.
Vargjet e tij janë të
lira nga rimat, besnike ndaj një ritmi të brendshëm të pagabueshëm, të ngjizura
me një harmoni sensuale, që nuk të krijon kurrë ndjenjën e teprisë. Poezia e
tij nuk vel. Nuk rreh ujë në hava me fraza të pakuptimta dhe manierizëm, aq të
dashur për pseudopoetët që orvaten të peshkojnë në kohë të turbullta, me
qëllimin e vetëm që të zënë ndonjë “vendth” në ndonjë antologji të dorës së
dytë hartuar nga njohës të letërsisë po aq vilanë sa ata. Kjo është edhe
arsyeja pse vargjet e këtij poeti do të jetojnë, do të bëjnë shkollë mes brezit
të ardhshëm të poetëve shqiptarë e ballkanas, kur kjo poezi dhe etikë letrare,
e pasur dhe e dendur me faqe të mrekullueshme, të “shtrydhë” duke hedhur tutje
disa lëngje të tepërt, që rrjedhin nga një vështrim i i tipit: sa më e trashë
dhe e madhe të jetë fjala, aq më e mirë është poezia.
Në udhë hapi do jetë
imi. / Në jetë fryma do jetë imja. / Sa dëshirë në vdekje lulet t’i shpija
vetë.
E kulluar.
Frymëmarrëse. Simotër e poezisë më të shquar evropiane, me një forcë tronditëse
tipike ballkanase. Baraspeshë, ndërthurrje mjeshtërore e dy stileve artistike.
Nuk duhet më shumë për të bërë një poezi të bukur. Por duhet natyrisht dhuntia
natyrore dhe njerëzore, duke u kthyer në fjalët që shkrova në fillim.
Dhe këto të dyja
Jamarbër Marko i ka me bollëk.
Këtu po ndalem. Sepse
nuk dua që ky shkrim të marrë formën e një disertacioni teorik. Nuk dua as të
citoj këtu vargje të tjera të poetit. Doja vetëm të falenderoja J. Markon për
praninë e tij në poezinë shqiptare. Penë të mbarë, poet!
Ticino, Zvicër, janar
1999
ELVIRA DONES[1]
O cafea băută de departe
I-aș fi spus aceste
lucruri poetului Marko poate în fața unei cești de cafea, dacă l-aș fi întâlnit
cu mult timp în urmă, după apariția cărții sale “Întâmplător cu intenție”.
Am început să stau de vorbă cu el acum doisprezece ani în urmă, când abia
ieșisem de pe băncile Universității, iar el: din închisoare. Întâmplarea a
făcut să lucrăm în același loc, la Studiourile de Film “Albania Nouă”. Dar eu
eram doar o fetișcană care făcea parte dintre învingători - dacă se poate vorbi
de învingători în timpul dictaturii - iar el făcea parte dintre cei învinși.
Era în continuare pedepsit, deși își executase pedeapsa dată de regimul
comunist. Dar de ce îl condamnaseră, întrebasem deseori cu curiozitatea unei
fete de douăzeci de ani, ce să fi făcut atât de grav?! Nimeni nu mi-a dat nici
un răspuns. Între dorința de a-l judeca cu asprime și groaza de a-i pomeni
numele, oamenii alegeau o a treia cale, ‘prietenoasă’: mă sfătuiau să nu mă ocup
de el, să-l surghiunesc în uitare. Acum nu mai era decât un simplu muncitor,
iar ce făcuse și de ce fusese pedepsit știa doar Partidul, care, generos ca de
obicei, îi dădea o mână de ajutor, ca să se reabiliteze.
Nu vorbi cu el, ca să
fii în regulă! Şi oamenii nu-i vorbeau.
Iar el, băiat chipeș,
cu alura unui călugăr, căra decoruri, cărămizi, saci de tot felul, înconjurat
de ceilalți muncitori, semianalfabeți și mai mereu înfometați.
Jamarbëer Marko,
poetul învelit într-o tăcere abisală, poetul cu care n-am reușit să schimb nu
mai mute de trei sau patru salutări uscate, îmi trezea dorința să visez la
această târzie discuție în fața unei cești de cafea. De aceea, când HAEMUS m-a
invitat să scriu ceva despre poeziile sale traduse în limba română, mi-am dat
seama că acea cafea imposibilă deja se făcuse, și puteam s-o beau fără a mă
chinui de emoții în plus și să încurc cuvintele. Puteam să beau acum acea
amărăciune binecuvântată, de departe, în absența poetului, și aceste rânduri,
negru pe alb, nu reprezintă decât o declarație de dragoste: dragoste literară,
omenească, de exilat. Dat fiind că noi scriitorii suntem, într-un fel, cu toții
exilați - din lume și din noi înșine - singurul spațiu în care ne simțim acasă este
hârtia. Există multe moduri de a o înnegri pe aceasta din urmă. Marko este unul
dintre acei poeți care o înnegresc în mod miraculos, ținându-și condeiul ca un
maestru. Talentul său poetic este purificat de o onestitate absolută și de un
umanism rar.
V-am iertat pentru
ziua-n care m-ați condamnat la moarte. / V-am iertat pentru ora-n care am
suferit nebunia. / V-am iertat / pentru minutul în care iubit-am minciuna. / Mă
voi răzbuna pentru secunda-n care m-ați făcut Dumnezeu.
Cred că în poezia
modernă albaneză Marko ocupă un loc aparte. Un loc foarte departe, aș spune, de
poezia de după dictatură, emfatică și deseori golită de conținut, pe când opera
lui Marko, deși la prima citire pare sintetizantă, prea rațională și verticală.
Această poezie pare atât de ‘rece’ doar pentru acei cititori care văd în poezie
o grămadă zgomotoasă de epitete, ceea ce se întâmplă des acolo unde lipsește o
adevărată educație poetică modernă, cum este cazul Albaniei de astăzi, unde
cititorul a fost obligat să treacă brusc de la pseudo-lirica celor 50 de ani de
dictatură la o deschidere fără nici un criteriu față de ‘darurile’ oferite de
către zeul tranziției, ajungând astfel la Necultură și chiar la dispreț față de
cea mai bună tradiție poetică a Albaniei care a născut mereu mari poeți. O
Neliteratură - în Albania se cumpără puține cărți - în care se caută doar
horoscoapele, pornografia, romanele siropoaseș gata cu lucrurile
serioase, prea am suferit din cauza seriozității! E o reacție cât de
cât firească după o jumătate de secol de iad. Un popor întreg, îmbătrânit fără
a reuși să trăiască copilul din el, simțea nevoia să trăiască măcar fragmentele
unei copilării tardive, dar eliberatoare. Nu vroia să gândească și să simtă, căci să simți înseamnă să
suferi. Deci, hai să dansăm hora nebuniei, până ne vor părăsi și
ultimii stropi ai acestui creier, pe urmă vedem noi… Dar hora nebuniei
nu te lasă să vezi și să faci ceva, deoarece sperie speranța, ucide tradițiile,
ucide gustul frumosului și profanează sentimentele fine. În această stare se
poate măsura importanța unor condeie-poduri ale literaturii albaneze de astăzi,
printre care se distinge net poetul Marko. Aceste condeie reușesc să lege
tradiția cu epoca modernă, fără a ignora reușitele din perioada dictaturii.
Aceasta din urmă există, și-a făcut cuib înlăuntrul Memoriei albaneze, ea
reprezintă Esența Durerii albanismului modern. Condeiele-poduri reușesc să
trezească conștiința tulburată a oamenilor, și obligă Memoria să nu se uite pe
ea însăși, ci să se hrănească cu durerea, precum cu un antidot, spre a se
vindeca definitiv și spre a fi pregătită pentru vremurile ce vin. În poezia La
balaur, Marko spune:
Nu vopsiți acest
castel de lumină / urme desculțe ajung până aici. / Nu aruncați această pâine
amară / Urme desculțe ajung până aici. / Vreți ca gândurile să se spânzure? /
Fețe, fețe ajung până aici.
Fața-fereastră a
sufletului poeziei lui Marko este luminoasă și delicată, acuzatoare, optimistă
și în același timp foarte tristă. Poezia lui precedează durerea lui lăuntrică,
dar nu e deloc patetică sau victimizantă. El călătorește împreună cu versurile
sale, le naște și bea lapte de viață din ei. Este poetul tipic al calvarurilor
acestei epoci: singuratic, mai mult observator, decât participant la viață,
lucid față de viitorul care-l așteaptă, mai degrabă optimist calm, decât
pesimist incorigibil.
Mă întorc din război
cu răni închise / Şi găsesc alte răni proaspete / Cu război se pot închide
iar.
Versurile lui n-au
rimă, rămânând fidele unui ritm lăuntric care nu greșește niciodată, plămădit
cu o armonie senzuală care nu creează niciodată sentimentul exagerării. Poezia
lui nu satură. Nu bate pasul la loc cu versuri de prisos, de manierismul atât
de dorit de către pseudo-poeții care pescuiesc în ape tulburi doar ca să ocupe
un locșor în vreo antologie de mâna a doua, concepută de critici pe măsură. Din
această cauză poezia lui Marko va supraviețui, va face școală în generația
viitoare a poeților albanezi și balcanici, când această poezie își va lepăda
toate artificialitățile.
În drum pasul va fi
al meu. / În viața duhul va fi al meu. / Ce frumos / În moarte / singur să-mi
fi depus florile.
Limpede ca lacrima.
Esențială. Demnă de cea mai bună poezie europeană, cu o forță cutremurătoare,
tipic balcanică. Împletire desăvârșită a două stiluriș nu trebuie mai mult
pentru a face o poezie frumoasă. Trebuie doar darul poetic și omenesc, despre
care s-a mai vorbit. Or Jamarbër Marko le are pe amândouă cu prisosință.
Mă opresc aici.
Deoarece nu vreau ca acest simplu eseu, această cafea băută de departe, în
absența Poetului, să se prefacă într-un studiu teoretic. Vroiam doar să beau o
cafea, mulțumindu-i Poetului pentru prezența în poezia albaneză.
Jamarbër Marko s-a
născut în 1951 în familia cunoscuților artiști Safo (pictoriță)
și Petro Marko (distins prozator și disident albanez). În
1994, Editura Çabej MÇM din Tirana a publicat primul său volum de poezii,
intitulat “Întâmplător cu intenție”, care cuprinde poezii scrise de autor
înainte și după ieșirea din închisoarea comunistă și pe care nu se gândise să le
publice vreodată.
*
V-am iertat
pentru ziua-n care
m-ați condamnat la moarte.
V-am iertat
pentru ora-n care am
suferit nebunia.
V-am iertat
pentru minutul în
care iubit-am minciuna.
Mă voi răzbuna pentru
secunda-n care m-ați făcut Dumnezeu.
Fier și sânge
Fier
Prima navă cosmică.
Fier
Gloanțele în răni.
Fier
Instrumentele în sala
de operație.
Fier
Legate mâinile
libere.
Fier
Limbile ceasului.
Fier și sângeș
Sânge
pentru a topi fierul.
Se spune
Se spune
Că-n temeliile
soarelui
Bate
O inimă de sclav
*
Amestec cerul cu
nisipul
Şi creez marea.
Amestec marea cu
mâinile-mi
Şi creez focul.
Îmi ascund lumina și
bucuria
Pentru a crea un
cuvânt.
*
În drum pasul va fi
al meu.
În viața duhul va fi
al meu.
Ce frumos
În moarte
singur să-mi fi depus
florile.
*
De ce vorbești despre
morți
Îmbrăcându-te în
culoarea dorinței?
De ce pomenești
tristețea
Strivind floarea
singuratică?
De ce tot mai ceri
iubire
Când soarele te
repetă
De câte ori vrea?
*
Îmi accept clipa
Îmi pierd firul
luminos
Firul care ne leagă
Şi care se mistuie
acum, luminând
Doi pumni de cenușă.
Adevăratul învățător
Cum de s-au dus
Atâtea piedici
mortale
Şi a rămas
Moartea
Singură
Întristată.
Cum de s-au dus
atâtea
Plăceri mărunte
Şi a rămas
O farfurie de supă
Singură
Întristată.
Cum de s-a dus
ultimul prieten?
Şi a rămas
Scheletul vieții
Gata să fie învățat
La școala primară?
*
Îi las locul unei
păsări în copac
Şi zbor
Îi las locul unui
trandafir acasă
Şi plec
Îi las locul unui
prieten pe stradă
Şi lipsesc
Îi las locul unui
bătrân ce se chinuie
Şi mă așez
Îi las locul unui
meteor căzând
Şi cad.
*
Noi care n-am putut
striga bătrâneții
Oprește-te!
Noi care am creat
ceva nou
Din obligație!
Noi pe care, în
același timp cu nașterea,
Somnul ne-a învelit,
Cel puțin am visat.
Astăzi e sâmbătă[2]
(Sot është e shtunë)
(poem)
- Revista
Haemus Nr. 3-4-5 / 2000;
Un alfabet al
poeziei albaneze
(Një alfabet i
poezisë shqipe, București 2003 -
Astăzi e sâmbătă…
Pentru mine și pentru
tine
Pentru toți
Pentru toți cei care
Avuseseră ceva pe
pământ
Astăzi e sâmbătă
Și pentru cei
plictisiți
Pentru cei ce nu știu
să trăiască
E sâmbătă și pentru
cei
Ce nu mai sunt.
Astăzi e sâmbătă
Pentru caii care trag
carele-n beznă
Pentru jucăriile deja
jucate
Și pentru locurile
goale prin sălile gloriei.
Astăzi e sâmbătă
Și pentru cei ce nu
știu aceste lucruri
Ce suferă și nu-s
fericiți.
Numai azi e sâmbătă
Am auzit-o pe stradă
La ușa spitalului
Astăzi e sâmbătă
Chiar dacă nimeni nu
și-ar aminti
Nu doar pentru că eu
sunt azi plictisit
Dar pentru măreția
unei zile
Care și-a îmbrăcat
vechea pelerină a lumii.
E sâmbătă
Căci nu există nici o
altă zi
Ca cea de azi
Și cineva poate va
spune
Că niciodată n-a mai
fost sâmbătă
Că niciodată, în nici
o zi
N-a împins până la
marginea prăpăstiei
Marea înțelepciune
Marea viață în fața
unei bluze
Simpla zi
Sâmbăta
Sâmbătă azi
Sâmbătă atât de
repetată
Deasupra celor ce nu
mai trăiesc azi
Cu ușurința celor ce
trăiesc
Înveliți de sâmbătă
Care, precum o foaie
de caramea
Se lasă peste vechea
moleșeală.
Astăzi sâmbăta cade
asupra vechii amenințări
Și se spune de către
toate buzele, peste tot,
Chiar și unde ziua
s-a încurcat cu o altă zi
Chiar și unde iubirea
a fost înlocuită cu o altă iubire.
Pretutindeni azi
sâmbăta a mângâiat rănile și a zâmbit
Spre a deveni mai
umană
Spre a se îndepărta
câtuși de puțin de greutatea timpului
Care, îmbrăcat în
umbra și lumina unei sâmbete
S-a oprit jucăușă și
a spus:
Astăzi e sâmbătă
Sâmbăta în care am
început să pricepem
Că doar în lumea
noastă înseamnă ceva
Să stai puțin mai
mult în frig
Ca să-ndepărtezi spre
infinit
Nodul adevărat
Care se clatină
senzual
Înlăuntrul sâmbetei
Care nu se va schimba
parcă cu nici o altă zi
Astăzi e sâmbătă
Pentru singura
simplitate și gând
Pentru singura
plăcere și tristețe
Pentru a face un
singur pas
În mărunta lume a
oamenilor.
Prezentări și
traduceri: Ardian-Christian Kuciuk
[1] Elvira Dones - Prozatoare,
jurnalistă, scenaristă, realizatoare de filme și traducătoare de expresie
albaneză și italiană (n.1960), autoare a numeroase romane și nuvele traduse în
câteva limbi de circulație internațională, unanim apreciate și premiate.
[2] Înzestrat cu
un talent aparte, Jamarbër Marko s-a distins printre scriitorii de aceeași
vârstă ai Albaniei de la începutul anilor '70, dar originalitatea și spiritul
liber i-au distrus tinerețile. În anul 1973, dictatorul Enver Hoxha, urmând
exemplul rău famatei Revoluții Culturale chineze, a aplicat un adevărat masacru
împotriva artiștilor și intelectualilor albanezi care visau la o viață cât de
cât europeană. După condamnarea celui de al 11-lea Festival Național de Cântec,
sute de artiști albanezi au fost obligați să ia calea exilului interior prin
închisorile patriei. Unul dintre ei era și Jamarbër Marko. La 22 de ani, a fost
închis sub acuzația de 'propagandă împotriva regimului popular".