Minoritatea albaneză din România în epoca contemporană

KOPI KYÇYKU


Albanezii, atestaţi documentar, sunt prezenţi în ţările române începând din mijlocul veacului al XVI-lea, ca păstori, ostaşi şi gardă domnească, păzitori înarmaţi ai diverselor conace, negustori şi, mai târziu, emigranţi politici.

Ïn ţinutul aurifer din Munţii Apuseni s-au găsit chiar inscripţii foarte vechi, cu numele aşezărilor predecesorilor albanezilor, al coloniştilor iliri (ei s-au aşezat în centrul minier de la Alburnus Maior, în vicus şi castelle: vicus Pirustarum, castellum Baridustarum[1], după sistemul de organizare dalmaţiană, în jurul secolului al doilea după Hristos.
În epoca feudală, lupta împotriva dominaţiei otomane cuprinde acţiuni paralele sau comune ale celor două popoare. În campaniile sale antiotomane, Iancu de Hunedoara a urmărit şi colaborarea militară cu poporul albanez care, sub conducerea eroului său naţional, Gheorghe Kastrioti Skanderbeg (1405-1468), în acel timp dădea grele lovituri otomanilor[2]. Cunoaştem, de asemenea, acţiunea paralelă de apărare împotriva otomanilor pe care au avut-o în a doua jumătate a secolului al XV-lea, pe de o parte Ştefan cel Mare (1457-1504) şi pe de altă parte Skanderbeg.
Un voievod de origine albaneză, Vasile Lupu (1635-1653), şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în Moldova, fiind exponentul intereselor boierimii moldovene.
Prezenţa albanezilor în România este legată şi de răscoala din 1821. Ei au făcut parte din  oastea lui Tudor Vladimirescu, fapt atestat de multe documente[3].
Printre participanţii la răscoala, sau la revoluţia pandurilor, din 1821, menţionăm pe scriitorul albanez Naum Veqilharxhi, care a jucat un rol important în mişcarea de renaştere culturală albaneză[4]. Născut în comuna aromână Vithkuq (Albania), din apropierea oraşului Moscopole (Voskopoja)[5], Veqilharxhi a stat mulţi ani la Brăila şi a creat un alfabet propriu pentru limba albaneză[6]. Cu acest alfabet el a alcătuit două abecedare şi a plecat cu ele la Constantinopol ca să le tipărească. Acolo, Veqiharxhi a reuşit să-şi scoată lucrările  la lumină, însă peste numai un an a fost ucis, pare-se de către agenţii bisericii greceşti, care nu vedeau cu ochi buni trezirea albanezilor, prin şcoală, la o viaţă naţională. Abecedarele lui Veqilharxhi au fost difuzate în diverse centre din Albania.
Şi familia Ghika, binecunoscută în istoria României, este de origine albaneză. Ea a dat Moldovei şi Ţării Româneşti numeroşi voievozi, identificându-se încă din veacul al XVII-lea cu interesele de atunci ale ţărilor române. Din familia Ghikuleştilor face parte şi Elena Ghika, cunoscută mai ales sub pseudonimul său literar Dora d’Istria. Timp de câteva decenii, nici o altă femeie, în afară de George Sand, nu s-a bucurat de atâta popularitate în lumea intelectuală europeană ca Dora d’Istria. „E de uimit  câte cunoştinţe se adunaseră în mintea acestei excepţionale  femei şi cu câtă uşurinţă le putea ea scoate în front ori de câte ori era o bătălie de dat. Căci ea a fost o predicatoare de crez luptător. Liberalismul anticlerical a găsit în ea o neobosită apărătoare. Şi tot aşa dreptul de a trăi al naţiunilor”, scria despre ea marele istoric român Nicolae Iorga[7].

Dora d’Istria a scris în limba franceză studii literare, social-politice, filologice, de etnografie, însemnări de călătorie etc, tratând aspecte şi evenimente din diferite ţări. Printre acestea, multe se referă la Albania, a cărei cauză a făcut-o cunoscută în ţările europene: La nationalité albanaise d’après les chants populaires, Paris, 1866; Fyletia e Arbënare prej kohëve të lashta / Neamul albanezilor din vremuri îndepărtate, în „Revue des deux mondes”, din 15 mai 1866; Les écrivains albanais de l’Italie méridionale, Atena, 1867; La nazionalità albanese secondo i canti popolari, Cosenza, 1867; Gli Albanesi musulmani, Florenţa I,1868; II şi III, 1870; Affaires de l’Albanie, Atena, 1872; Gli Albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika nei secoli XVII, XVIII e XIX da documenti inediti degli archivi di Venezia, Vienna, Berlino, Constantinopoli ecc. Traduzione dal francese di B. Cecchetti, Florenţa, 1873.
Ea şi-a manifestat deopotrivă şi sentimentele de ataşament faţă de România. Iată câteva extrase din scrierile sale: „Părinţii noştri ar fi fost prea fericiţi dacă ar fi avut să lupte numai cu tătarii şi turcii. Drapelul lui Traian nu s-ar fi înjosit în faţa semilunii. Nu fiii lui Mahomed şi-au băgat mâinile în sângele lui Mihai Viteazul, ci soldaţii Imperiului Apostolic! Sub Constantin Brâncoveanu, imperialii, stăpâni pe ţară, s-au făcut mai duşmăniţi chiar decât musulmanii, prin prădăciunile şi violenţele lor”[8].
Mai departe: „Credeam că aud în şoaptele suave, repetate de răsunetele munţilor, numele lui Radu, Mircea, Alexandru cel Bun, eroi uitaţi ai unei epoci măreţe, ostaşi viteji ai unei lupte mărinimoase…”[9].
Este tot pana Elenei Ghika cea care ne emoţionează din nou prin farmecul său: „Libertatea, fericirea ţării mele, iată preocupările ce vor umplea de acum înainte toată viaţa mea. Depărtată de soartă, din copilăria mea, de ţărmurile iubite ale Dâmboviţei mele, n-am încetat niciodată de a face parte din ţara natală, ale cărei destine erau obiectul statornicelor mele meditaţiuni”[10].
Din celelalte lucrări ale Dorei d’Istria, menţionăm: La vie monastique dans l’église orientale, Bruxelles, 1855; Les roumains et la papauté, Atena, 1856; Osservazioni sull’organizzazione dei Principati Danubiani, Torino, 1856; La Roumanie et l’église orthodoxe, Bruxelles, 1857; La nationalité roumaine d’après les chants populaires, Paris1859; Un été au bord du Danube, Paris, 1861.
În concluzie, Dora d’Istria, „albanese d’origine, rumena di nascita”, cum stă scris pe placa comemorativă din cimitirul Trespiano (Florenţa, Italia), unde se păstreză cenuşa ei, a fost o scriitoare de limbă franceză, cunoscută şi preţuită  de contemporani şi care, prin opera sa a contribuit în mod real, nu numai la prezentarea cauzei albaneze, ci, mai degrabă, la apărarea sa, în faţa opiniei europene.
În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, albanezii din România au desfăşurat o activitate susţinută în slujba renaşterii naţionale a poporului albanez. Au fost publicate studii, cărţi, ziare şi reviste, printre care „Istoria generală” şi câteva volume poetice, aparţinând poetului naţional albanez Naim Frashëri (1846-1900).
De menţionat faptul că bazele independenţei Statului Albanez au fost puse tocmai la Bucureşti, de unde, după o sfătuire, la Hotelul Continental, cu membrii marcanţi ai Coloniei Albaneze din România, marele patriot care a fost Ismail Kemal, s-a îndreptat spre Vlora (Vallona), unde, la 28 noiembrie 1912, a proclamat Independenţa Albaniei. Ultimii ani ai vieţii sale, Ismail Kemal i-a petrecut, se pare nu întâmplător, în oraşul italian Bari. Acolo au trăit şi fiii, şi nepoţii lui, printre care geograful Alessandro Vlora şi filoloaga Nermin Falaschi Vlora, consoarta diplomatului Renzo Falaschi.       
Ca să ne apropiem acum de zorile secolului al XX-lea, anuarul statistic al României pentru 1930 oferă date, potrivit cărora numărul albanezilor în această ţară era în jur de 10.000.
În perioada interbelică, odată cu venirea la studii în România a mai multor tineri albanezi, se poate vorbi de o revigorare a comunităţii albaneze, care avea şi presă proprie. Printre cei mai activi şi mai devotaţi cauzei albaneze, erau prozatorii şi poeţii Aleksandër Stavre Drenova (Asdren), Lasgush Poradeci, Dhimitër Pasko (Mitrush Kuteli), Ali Asllani, Victor Eftimiu, ziariştii Foqion Postoli şi Nik Pemma, medicul Ibrahim Temo, pictorul Vangjush Mio, cântăreţii de operă Mihăilescu Toscani şi Kristaq Antoniu ş.a.
În ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial, numărul albanezilor propriu-zişi şi al celor de origine albaneză, care trăiau în România, era de aproximativ 40.000.
În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, albanezii din România s-au organizat într-un Comitet Antifascist Albanez, care după război a devenit Uniunea Populară a Albanezilor din România, apoi într-un Comitet Democrat Albanez, acesta din urmă desfiinţându-se în mod abuziv în anul 1953.
Uniunea Culturală a Albanezilor din România (UCAR), care s-a creat în 1990, şi-a proclamat ca scop principal „promovarea intereselor culturale ale etniei albaneze din ţara noastră (România - n.n.), aprofundarea cunoaşterii culturii, limbii şi istoriei poporului albanez”.[11] Aceleaşi pretenţii le are şi Asociaţia Liga Albanezilor din România (ALAR), creată mai târziu.
În alegerile parlamentare din noiembrie 1996, UCAR a devenit organizaţie parlamentară. Statul român, mai mult decât înaintea alegerilor, i-a acordat UCAR-ului fonduri consistente, care au făcut posibilă desfăşurarea a numeroase activităţi culturale, precum şi publicarea revistei lunare „Albanezul”.
În alegerile din anul 2000, respectiv  2004, locul în parlament i-a revenit ALAR-ului, fondurile acordate acestei organizaţii devenind din ce în ce mai consistente. Alături de publicarea organului său lunar „Prietenul albanezului”, ALAR şi-a lărgit gama activităţilor cultural-artistice.
Comunitatea albaneză, potrivit statisticilor oficiale, în momentul de faţă numără în jur de doar 520 de persoane. Limba albaneză este vorbită de un număr din ce în ce mai redus de persoane de origine albaneză, nefiind transmisă - cu foarte mici excepţii - generaţiilor tinere. În aceste condiţii, se pune problema păstrării tradiţiilor şi mai ales a limbii materne, ca o condiţie sine qua non pentru supravieţuirea comunităţii în viitor.
Totuşi, cum s-a mai spus[12], adevărata comunitate a albanezilor din România este cea formată din elevii, studenţii, doctoranzii şi oamenii de afaceri ai noştri, care trăiesc temporar în această ţară. Sunt toate şansele ca, într-un viitor cât mai apropiat, cei care se vor stabili aici definitiv, nu-şi vor uita limba maternă. Şi nici nu va fi nevoie să fim reprezentaţi nicăieri de străini, care n-au nici o legătură cu etnia albaneză, necunoscându-i nici limba, nici spiritualitatea.
Aşadar, reprezentanţii minorităţii albaneze în organul legislativ ar trebui să fie doar oameni care provin din rândurile sale. Procedând astfel se va contribui în mod real la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii etnice sub raport lingvistic, cultural şi religios; la coexistenţa frăţească şi în armonie dintre majoritate şi toate minorităţile naţionale, albanezii aducându-şi, ca şi până acum, contribuţia lor modestă.






[1] vezi Istoria României, Bucureşti, 1960, vol. I, pp. 369, 383 şi 401.
[2] Vezi Kopi Kyçyku, Istoria Albaniei, Editura Corint, 2002, Bucureşti, p. 140.
[3] Vezi Istoria României, Bucureşti, 1960, vol I., pp. 226, 231, 268, 303, 331, 363; vol. II, p. 191.
[4] Vezi Victor Papacostea, La participation de l’écrivain albanais Vechilhardji à la révolution de 1821, în Balcania, vol. VIII, Bucureşti, 1945, pp. 187-191.
[5] Vezi despre  Vithkuq, Th. Capidan, Românii nomazi din Pind,Tesalia, Acarnania, Etolia, Olymp, Peninsula Calcidică şi Veria, în Daco-Romania, IV, 1923-1926, 66 şi 70.
[6] Vezi Albanische Studien, Jena, 1854, pp. 292-293.
[7] Vezi prefaţa lucrării „Dora d’Istria” de Magda Nicolaescu Ioan.
[8] Vezi Gli eroi della Rumenia,  Florenţa, 1856,  paragraf reprodus după Nicolaescu Magda Ioan, „Dora d’Istria”, p. 44, prefaţă scrisă de N. Iorga. 
[9] Rânduri scrise de Elen Ghika alias Dora d’Istria după ce Heliade Rădulescu i-a citit câteva din poeziile sale (vezi La littérature roumaine, paragraful reprodus după lucrarea mai sus amintită a Magdei Nicolaescu Ioan, p. 21) .
[10] Din dedicaţia Dorei d’Istria sub titlul  „Fraţilor mei români”, la lucrarea sa „La Suisse allemande”, Geneva, 1856, paragraf reprodus după A. Vasculescu, „Dora d’Istria”, Bucureşti, 1941, p. 14 şi Koli Xoxi, Zvicra dhe Dora d’Istria / Elveţia şi Dora d’Istria, Tirana, 1995, p. 66.
[11] Din Arhiva Uniunii Culturale a Albanezilor din România, Bucureşti, 1990.
[12] Vezi Ardian-Christian Kuciuk, Vremea locţiitorilor, un dialog cu Iolanda Melamen despre spiritualitatea albaneză, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 92-93.