(...) Cealaltă temă fundamentală, care poate fi subintitulată A învierii temporare, este și mai puțin agreată de modernitate. Legile supraviețuirii în primul rând biologice și corupția multiplă, deseori în rate, impusă și prin reclame, a contemporaneității, percep ținerea promisiunilor ca o dovadă a naivității, a slăbiciunii, a înapoierii. Uneori, depreciativ sau chiar sarcastic, cei puțini care ar muri sau ar învia temporar pentru a(și) ţine o promisiune nu beneficiază de nicio lege privind protecția minorităților.
Se poate observa că, în baladele învierii temporare, așa cum jertfa era pasată celor mai tineri, sau tocmai din această cauză, toată nădejdea într-un viitor normal este concentrată tot asupra celor mai tineri. Probabil pe atunci era şi un mod de a deplânge puritatea ce se pierde odată cu înaintarea în vârstă. Fratele cel mic este singurul care doreşte ca sora să se mărite departe – să vadă lumea, să aibă parte de o altă variantă a eului, să ne apropie de oameni ca noi, dar născuți în alte spații, limbi, obiceiuri – intrând în conflict direct cu convingerile celorlalţi (între șapte și nouă) fraţi. Întâlnim pentru prima oară şi nevoia Omului de a întinde punţi (poduri) de legătură cu necunoscutul și cu necunoscuții. Prin aceste căsătorii departe şi prin mutarea fetelor peste 9 ţări, 9 mări, 9 zări universul Omului se extinde, trece de la poezie şi parabolă la istorie și îi mai adaugă comunității străinilor noștri un nucleu feminin.[1] (...)
În baladă,
Cuvântul dat, promisiunea supremă, pentru a se împlini, are capacitatea să
străbată orice graniță a materiei. Zidirea a fost creată prin Cuvânt și, în
primul rând, prin cuvânt este păzită și perpetuată. Materia rămâne
neputincioasă și fiindcă este făcută din Cuvânt, nu invers.
Apărut în urma unui modus vivendi secular, proverbul albanez: ”Dacă-ți pică capul în necaz, ți-l poți salva prin cuvânt; dacă-ți pică cuvântul în necaz, ți-l poți plăti doar cu capul” transmite esența vieții de altădată. Să te ții de cuvânt, însemna să crezi în Dumnezeu – și nu doar onoarea și viața sunt păzite, ci crește putința înfăptuirii unor miracole. În percepția ortodoxă, "Acolo unde voiește Dumnezeu, se biruiește rânduiala firii".[2]
[1] Vezi și ”Curs de cultură și civilizație balcanică”, A. K., versiune
electronică, Constanța / București, 2002-2008.
[2] Vecernia Mare, Stihira a III-a.