Arhitectul Kristo Sotiri s-a născut în oraşul Pogradec la 27 martie 1870, într-o familie formată de şase persoane: tatăl, Vangjel Sotiri, băştinaş, mama: Sofia Ballabani, originară din satul Tushemisht, aflat pe malul albanez al Lacului Ohrida, şi patru copii. Tatăl viitorului mare arhitect avea în oraş un mic negoţ. Soţia sa, ca toate femeile din acea vreme, era casnică. Familia Sotiri îşi ducea zilele cu mari greutăţi financiare. Oraşul Pogradec, colţul unei rarisime frumuseţi – aproape o capodoperă a peisajului albanez – fusese o aşezare cunoscută în antichitate. În anii '70 ai secolului al XIX-lea, în schimb, devenise o micuţă localitate de câteva sute de case ridicate pe malul apusean al Lacului Ohrida, pe un tărâm care, în acele condiţii, producea mai mult lacrimi decât pâine – fenomen care asemuia Pogradecul cu celelalte oraşe ale ţării. Datorită acestor condiţii, pogradecarul Vangjel Sotiri, ca mulţi alţi conaţionali înainte şi după el, într-o zi obişnuită a anului 1875, a fost obligat să-şi lase familia în oraş şi să bată dureroasele căi ale exilului.
Pentru locuitorii acestei zone, ţările cele mai râvnite erau România – care, deşi încă aflată sub autoritatea otomană, se bucura de o largă autonomie, transformată în independenţă odată cu Congresul de la Berlin – şi ceva mai puţin Bulgaria. După o călătorie chinuitoare, înveşnicită deja în cântecele folclorice dedicate pribegiei, Vangjel Sotiri a ajuns şi s-a stabilit la Bucureşti, unde exilanţii albanezi, de decenii, organizaseră un important centru cultural şi patriotic. Iniţial, Vangjel s-a ocupat aici de tot ce a putut, dar se pare că nu i-a mers grozav şi a trebuit să se mute la micul oraş Tulcea, în care, după alte străduinţe şi greutăţi, a reuşit să ridice o fabrică de prelucrare a materialelor lemnoase şi chiar să-şi vândă din produsele ei. Astfel a izbutit ca, după cinci ani de muncă asiduă, cu banii puşi deoparte, să-şi ia la Tulcea şi pe ceilalţi membri ai familiei.
Viitorul arhitect Kristo Sotiri şi-a făcut şcoala primară la Tulcea, iar liceul la Galaţi. La vârstă de 23 de ani, s-a hotărât să urmeze studiile superioare, iar ţara ce-l atrăgea cel mai mult era Italia – pământ ales de către majoritatea pictorilor şi arhitecţilor vremii, un fel de Meca a acestora. El se înscrie la Universitatea din Padova, înfiinţată în anul de graţie 1322, frecventat de unii dintre marii reprezentanţi ai Renaşterii: Dante, Petrarca şi Torquato Tasso, şi unde predase cândva chiar Galileo Galilei.
Kristo Sotiri a absolvit la Padova Facultatea de Inginerie Civilă, iar mai târziu a absolvit la Veneţia o a doua facultate: Academia Regală de Arte Frumoase.
În anul 1909, arhitectul Sotiri se întoarce în România şi mai exact – conform spuselor apropiaţilor săi – lângă Curtea Reginei Elisabeta a României. Îl regăsim apoi la Constanţa, numit preşedinte al unui birou de proiectare. La Constanţa, ca opere documentate ale lui Sotiri figurează două obiecte: Monumentul „Avântul Ţării”, dedicat unui eveniment istoric[1] şi un complex format din patru clădiri, pe o stradă principală din Constanţă[2].
„Anii români” (1909-1920) ai creaţiei arhitectului Sotiri s-au materializat aşadar în două opere documentate din diferite surse. Cel dintâi, din punctul de vedere al importanţei şi al conţinutului, este monumentul „Avântul Ţării”, înălţat pe o piaţă din Constanţa. Anunţul legat de el, după cum am mai menţionat, a fost publicat de revista românească „Arta şi Frumosul” (Bucureşti, 27 aprilie 1916). Periodicul în cauză face parte din materialele personale ale arhitectului. Din câte putem „prinde” de la fotografiile palide ale unei reviste vechi de 87 de ani, pricepem că avem de a face cu un monument arhitectonic-sculptural dedicat simbolic unui eveniment istoric. Din punct de vedere compoziţional, opera e tratată în stil eclectic, în spirit eroic, aducându-ţi aminte într-un fel şi de cel ampiric. Aici arhitectul Sotiri se prezintă nu numai ca un arhitect, ci şi ca un sculptor, din moment ce a realizat şi basoreliefurile.
Aprecierea cea mai reuşită despre această operă, implicit şi despre autorul ei, îi aparţine însăşi revistei sus citate, care publică în nu mai puţin de şapte pagini vederi frontale şi laterale. Revista îi dedică monumentului un spaţiu foarte larg şi semnificativ pentru o revistă care pe vremea aceea îşi avea paginile „numărate”. Revista „Arta şi Frumosul” a formulat aprecieri mai târziu şi în privinţa unui obiect de patru clădiri proiectate şi realizate de către arhitectul Sotiri tot în oraşul Constanţa. În afara realizării acestor obiecte, arhitect Sotiri a lucrat şi la montajul unui monument dedicat lui Ion Benescu, personalitate a vremii la Constanţa[3].
După chemarea adresată tuturor personalităţilor albaneze din emigraţie ca să se întoarcă în patrie şi să pună umărul la construirea statului albanez independent, Kristo Sotiri revine în Albania, în anul 1920. După o muncă uriaşă, desfăşurată pe tot întinsul Albaniei, Kristo Sotiri a trecut la cele sfinte în 28 februarie 1953. Este înmormântat la Durrës.
Prof. Salvator Sotiri
[1] Revista românească „Arta şi Frumosul”, Bucureşti, 27 aprilie 1916.
[2] Vezi informaţiile oferite de Prof. G. Vecerdea.
[3] „Arta şi Frumosul”, op. Cit. La pagina 8 citim: „Într-un salon oficial ce se va deschide la 1 Mai la Constanţa, sub grija arhitectului Sotiri se lucrează la monumentul lui Ion Benescu. Monumentul este amplasat vis-a-vis de monumentala biserică a noului cartier”.