Arhitectul albanez Kristo Sotiri şi România [RO]

Arhitectul Kristo Sotiri s-a născut în oraşul Pogradec la 27 martie 1870, într-o familie formată de şase persoane: tatăl, Vangjel Sotiri, băştinaş, mama: Sofia Ballabani, originară din satul Tushemisht, aflat pe malul albanez al Lacului Ohrida, şi patru copii. Tatăl viitorului mare arhitect avea în oraş un mic negoţ. Soţia sa, ca toate femeile din acea vreme, era casnică. Familia Sotiri îşi ducea zilele cu mari greutăţi financiare. Oraşul Pogradec, colţul unei rarisime frumuseţi – aproape o capodoperă a peisajului albanez – fusese o aşezare cunoscută în antichitate. În anii '70 ai secolului al XIX-lea, în schimb, devenise o micuţă localitate de câteva sute de case ridicate pe malul apusean al Lacului Ohrida, pe un tărâm care, în acele condiţii, producea mai mult lacrimi decât pâine – fenomen care asemuia Pogradecul cu celelalte oraşe ale ţării. Datorită acestor condiţii, pogradecarul Vangjel Sotiri, ca mulţi alţi conaţionali înainte şi după el, într-o zi obişnuită a anului 1875, a fost obligat să-şi lase familia în oraş şi să bată dureroasele căi ale exilului.

Pentru locuitorii acestei zone, ţările cele mai râvnite erau România – care, deşi încă aflată sub autoritatea otomană, se bucura de o largă autonomie, transformată în independenţă odată cu Congresul de la Berlin – şi ceva mai puţin Bulgaria. După o călătorie chinuitoare, înveşnicită deja în cântecele folclorice dedicate pribegiei, Vangjel Sotiri a ajuns şi s-a stabilit la Bucureşti, unde exilanţii albanezi, de decenii, organizaseră un important centru cultural şi patriotic. Iniţial, Vangjel s-a ocupat aici de tot ce a putut, dar se pare că nu i-a mers grozav şi a trebuit să se mute la micul oraş Tulcea, în care, după alte străduinţe şi greutăţi, a reuşit să ridice o fabrică de prelucrare a materialelor lemnoase şi chiar să-şi vândă din produsele ei. Astfel a izbutit ca, după cinci ani de muncă asiduă, cu banii puşi deoparte, să-şi ia la Tulcea şi pe ceilalţi membri ai familiei.